— La aproximativ patruzeci de picioare de antablament.
— Bun! Şi de la acest antablament până la baza stâncii, cât e?
— Pe legea mea! nu prea ştiu. Cel puţin şaizeci de picioare.
— E înalt, teribil de înalt! Baronul, din fericire, e încă viguros. Şi apoi, nu există altă soluţie.
— Şi acum, îi zise ducele fiului său, ai să-mi faci onoarea să-mi expui planul tău?
— Planul meu, zise Martial, e simplitatea însăşi: Şaizeci cu patruzeci fac o sută. E vorba să procurăm o sută de picioare de frânghie bună. Va avea un volum mare, ştiu, dar n-are importanţă! Eu înfăşor în jurul meu toată această cînepă, mă învălui într-o manta largă şi te însoţesc la fortăreaţă. Dumneata îl vei chema pe caporalul Bavois, mă veţi lăsa 322
singur cu el într-un ungher întunecos, îi voi expune intenţiile mele.
— Şi cum vei procura o sută de picioare de frânghie la ora asta, la Montaignac? Ai să alergi din prăvălie în prăvălie?
— Ceea ce nu pot face eu, domnule, o vor face prietenii familiei d'Escorval.
Ducele voia să ridice noi obiecţii, cînd Martial îl întrerupse.
— Să-mi fie cu iertare, domnule, zise el repede, dar nu uitaţi ce pericol ne ameninţă şi cât de puţin timp avem. Eu am săvârşit greşeala, lăsaţi-mă s-o repar.
Şi întorcându-se spre Marie-Anne, rosti :
— Puteţi să-1 consideraţi pe baron ca şi salvat, dar trebuie să mă
înţeleg cu unul dintre prietenii dumneavoastră. Reîntorceţi-vă repede la Hotel de France şi trimiteţi-1 pe parohul din Sairmeuse să mă întâlnească
în Piaţa Armelor, unde am să-1 aştept.
CAPITOLUL 30.
Arestat printre primii în momentul în care panica îi cuprinse pe conjuraţi în faţa oraşului Montaignac, baronul d'Escorval nu-şi făcu nici o clipă vreo iluzie.
— Sînt un om pierdut, îşi zise el.
Şi nu se mai gândi decât la pericolul care îi ameninţa fiul.
Atitudinea sa în faţa judecătorilor nu fusese decât rezultatul acestei frământări. Nu răsuflă uşurat decât după ce îl văzu pe Maurice scos din sală, înţelesese că fiul său voise să se predea. Aşadar, cu fruntea sus, stând drept, cu privirea limpede, baronul ascultase sentinţa fatală.
Învălmăşeala ce a urmat a fost atît de mare, încît domnul d'Escorval, împins, nimeri lângă Chanlouineau, care începuse comedia nevolniciei sale. Fără ca nimeni să-1 observe, acesta se aplecă spre baron şi-i spuse repede, cu voce joasă:
— Pentru dumneavoastră mă zbat, adunaţi-vă forţele pentru noaptea asta.
Dus în camera sa, baronul se aruncase pe patul îngust. Ştia ce legi înfricoşătoare guvernează tribunalele speciale. Mâine, după cîteva ore, va fi condus în faţa unui pluton de soldaţi şi totul se va sfîrşi, va cădea sub 323
gloanţe. Ce se va întîmpla atunci cu soţia şi cu fiul său?
Vru să scape de toropeala aceea dureroasă care punea stăpânire pe el, şi începu să se plimbe prin celulă. Camera pe care o primise era mare, pătrată şi foarte înaltă. Odinioară comunica cu încăperea alăturată, dar uşa dintre ele fusese zidită de multă vreme. Cimentul care lega lespezile căzuse, lăsînd spaţii prin care, cu puţină îndemânare, puteai să vezi în camera învecinată. Maşinal, domnul d'Escorval îşi lipi ochiul de unul dintre aceste interstiţii. Nu văzu pe nimeni.
„Dacă aş dărîma peretele ăsta subţire, despărţitor?” se gîndi el.
Ei, şi, s-ar pomeni într-o cameră asemănătoare cu a lui, dând şi aceasta într-un coridor plin de santinele al căror pas monoton îl auzea.
Şi totuşi gândul unei evadări îi trecu prin minte. Ce nebunie! Doar ştia bine ca fuseseră luate toate precauţiile. Şi totuşi nu se putu împiedica să nu se ducă să examineze şi fereastra. Era apărată prin două rînduri de gratii şi se afla la o înălţime considerabilă, judecând după lărgimea orizontului. Doi soldaţi apărură în uşa temniţei. Unul dintre ei purta şi o torţă aprinsă, celălalt ţinea unul din acele coşuri lungi, compartimentate, care servesc pentru a duce mâncare ofiţerilor de gardă.
— V-am adus cina, domnule, zise unul dintre soldaţi.
Domnul d'Escorval surâse cu tristeţe. Totuşi, în timp ce se aşeza în faţa măsuţei pe care i-o pregătiseră, îşi dădu seama că îi era într-adevăr foame. Sfîrşind de mîncat, baronul le ceru să-i lase lumina şi să-i aducă
hîrtie, cerneală şi toc. Îi îndepliniră dorinţa.
Rămase din nou singur.
Atunci, uimit, îşi dădu seama că nu avea nici o veste de la doamna d'Escorval şi de la Maurice. Li se refuzase să intre în închisoare? Nu putea crede asta, nu putea să-şi imagineze că existau oameni atât de haini ca să
împiedice un nefericit să-şi strîngă la piept, într-o supremă îmbrăţişare, înainte de a muri, soţia şi fiul. Imaginaţia sa plăsmui cele mai cumplite nenorociri. Se aşeză să scrie, cînd pe coridor răsunară paşi numeroşi, zgomotoşi. Tremurând, baronul se ridică, zicîndu-şi :
„— Ei sunt!”
Se înşela, paşii se îndepărtară. Dar în acelaşi timp două obiecte, zvârlite prin vizeta uşii se rostogoliră în mijlocul camerei.
I se aruncaseră două pile.
324
Prima reacţie a fost de neâncredere. Rămase deci în picioare, sucind şi răsucind în mână pilele fine şi bine călite, când observă pe jos, împăturită strîns, o hîrtie pe care n-o remarcase până atunci.
O ridică, o despături şi citi :
