După o clipă una din umbre apăru în lumină şi începu să alunece încet de-a lungul stâncii.
Nu putea să fie decît domnul d'Escorval. Transigurată de fericire, soţia lui înainta cu braţele deschise ca să-1 primească.
Nefericita! Un strigăt îaspăimântător sfîşie noaptea. Domnul d'Escorval se prăbuşise de la o înălţime de cincizeci de picioare. Funia se rupsese. Se rupsese oare într-adevăr?
Maurice, care examina capătul frânghiei strigă, debitând cele mai groaznice imprecaţii de răzbunare şi ură, că se procedase în aşa fel încît să
nu li se predea decît un cadavru, deoarece funia fusese tăiată.
329
CAPITOLUL 31.
Chupin nu mai putea să doarmă din acea dimineaţă funestă când văzuse strălucind pe zidurile oraşului ordonanţa ducelui de Sairmeuse care făgăduia celui care-1 va preda pe Lacheneur, mort sau viu, un premiu de 20 000 de mii de franci.
Din nenorocire pentru el nu avea nici cel mai vag indiciu în ce direcţie să-şi orienteze cercetările.
Dar chiar în ziua judecăţii, către ora două şi jumătate, ieşind din fortăreaţă, după ce depusese mărturie, şi intrînd într-o cârciumă, numele lui Lacheneur, rostit încet lângă el, îi atrase atenţia.
Doi ţărani goleau o sticlă şi unul dintre ei, mai în vârstă, povestea că
venise la Montaignac ca să-i aducă domnişoarei Lacheneur veşti despre tatăl ei. Spunea că ginerele său îl întîlnise pe şeful răsculaţilor în munţii care despart Montaignac de Savoia. Preciza chiar locul întâlnirii, în împrejurimile de la Saint-Pavin-des-Grottes, un mic cătun cu câteva case.
Desigur, omul acela cumsecade nu-şi dădea seama că săvârşeşte o indiscreţie periculoasă. După părerea sa, Lacheneur era atît de aproape de frontieră, încît putea fi considerat în afară de pericol.
Numai că se înşela în această privinţă.
Cu promptitudine, Chupin îşi cântări avantajele şi înţelese toate foloasele pe care putea să le tragă de pe urma acestor informaţii. Nu avea nici o secundă de pierdut.
Aruncă o monedă în şorţul cârciumăresei şi, fără să aştepte restul, alergă pînă la fortăreaţă, intră la post şi ceru unui sergent toc şi hîrtie.
N-a avut nevoie decît de o clipă ca să aştearnă patru rînduri:
„Cunosc refugiul lui Lacheneur şi îl rog pe Monsenior să ordone să fiu însoţit de cîţiva soldaţi călare pentru a-1 prinde.
Chupin"
Acest bilet fu predat unui soldat de gardă cu rugămintea să-1 ducă
ducelui de Sairmeuse, care prezida comisia militară.
Cinci minute mai tîrziu, soldatul reapăru, aducînd răspunsul. Pe marginea biletului trimis de Chupin, ducele de Sairmeuse scrisese să se pună la dispoziţia acestuia un subofiţer şi opt oameni.
Luând conducerea micului pluton, bătrînul pungaş plecă în galop.
330
De la acest bilet i se trăgea ducelui de Sairmeuse aerul triumfător pe care îl avea atunci cînd intrase brusc în salonul unde Martial şi Marie-Anne negociau evadarea baronului d'Escorval.
Şi pentru că era sigur de promisiunile - la drept vorbind cam hazardate - făcute în scrisoare, strigase din uşă:
— Pe legea mea! Trebuie să recunosc că acest Chupin e un copoi neîntrecut! Datorită lui...
Din nefericire, nici Martial, nici Marie-Anne nu erau într-o stare de spirit care să le permită să remarce sensul frazei sau al întreruperii.
Întrebat, ducele de Sairmeuse ar fi lăsat poate să-i scape adevărul şi, foarte probabil, domnul Lacheneur ar fi fost salvat.
Dar acesta făcea parte dintre acei nefericiţi care par să fie urmăriţi de o soartă fatală căreia nu pot să i se sustragă.
Prăbuşit sub calul său, după o luptă crâncenă, domnul Lacheneur leşinase. Cînd îşi revenise, trezit de răceala dimineţii, răspântia era pustie şi liniştită. Trebuia, înainte de toate, să iasă de sub leşul calului. Cînd reuşi să se desprindă, se ridică, se cercetă şi se pipăi. El, care ar fi trebuit ucis de zeci de ori, nu avea altă rană decît o tăietură lungă de baionetă, care, plecând de la laba piciorului urca pînă la genunchi. Aşa cum era, rana îi dădea dureri mari şi se aplecase să se lege cu batista, cînd auzi pe drum un zgomot de paşi.
Nu era momentul să aibă vreo şovăială; se năpusti în pădure.
Erau soldaţii care se întorceau la Montaignac după ce urmăriseră
grosul insurgenţilor mai bine de trei leghe.
Lacheneur îşi dădu seama cât de greu îi va fi să ajungă la frontieră
fără să dea peste un asemenea detaşament care străbătea ţinutul, ţinînd sub supraveghere drumurile, cutreierând pădurile, scotocind fermele şi satele.
Porni totuşi curajos la drum. Dar vai! În afara rănii, a cărei sîngerare nu putea s-o oprească, nu ţinuse seama de oboseala excesivă din zilele precedente care acum îl strivea. Smulse un arac dintr-o vie şi, folosindu-1
ca pe o cârjă, mai mult se târa decât mergea.
De treizeci de ore nu mâncase nimic şi simţi că leşină de foame. În curînd tortura deveni de nesuportat. La o distanţă de o bătaie de puşcă
observă însă acoperişurile unui mic cătun. Hotărî să se îndrepte într-acolo, plănuind să intre prin grădină în prima casă.