Puţin mai târziu auzi un strigăt sfîşietor. Dar ce însemna un stigăt într-o închisoare unde se aflau douăzeci şi unu de condamnaţi la moarte, terorizaţi de agonia înspăimântătoarei nopţi dinaintea execuţiei? În sfîrşit, ziua se strecură lividă şi întunecată pe lîngă pervazul ferestrei.
Chanlouineau fu cuprins de disperare.
— S-a sfârşit, şoptea el. Scrisoarea a fost zadarnică!
Sărmanul, generosul băiat! Inima sa ar fi tresăltat de bucurie dacă ar fi putut arunca o privire în curtea fortăreţei.
Trecuse mai bine de o oră de cînd se sunase deşteptarea, când două
ţărănci, din cele care aduc la piaţă unt şi ouă, se prezentară la post.
Povestiră că trecînd pe lîngă stânca abruptă pe care se înălţa turnul cu acoperişul neted, au observat spânzuînd o funie lungă.
Alergară cu toţii în camera baronului d'Escorval. Era goală. Baronul evadase, luându-1 cu el şi pe omul care îi fusese dat drept paznic, pe caporalul Bavois.
338
Domnul de Sairmeuse păru să-şi fi ieşit cu totul din fire. Blestema, înjura, acuza, ameninţa şi îi învinovăţea pe toţi. Succesul comediei era cu atît mai sigur cu cât în aparenţă evadarea baronului d'Escorval ameninţa serios interesele celor care o înlesniseră de fapt. Cercetările îi dezvăluiră
însă lui Martial lucruri pe care nu şi le putu explica.
Era clar că pentru a-şi dobândi libertatea, baronul d'Escorval şi caporalul Bavois trebuiau să facă două coborâri succesive. Ca să realizeze această dublă operaţie le erau necesare două frînghii. Martial le adusese, ar fi trebuit să fie găsite. Dar nu mai găsiseră decît una, aceea pe care o observaseră țărăncile, spînzurînd de pe cornişă, unde era agăţată de un cleşte de fier. De la fereastră la cornişă nici urmă de funie. Martial află
apoi şi un alt amănunt care îl uimi. Examinînd funia ce mai rămăsese, cea care servise pentru a doua coborâre, văzu că nu e dintr-o singură bucată.
Cele două frînghii erau înnodate cap la cap. Ce se întîmplase oare?
Frânghia mai groasă i se păru scurtată. Atunci cînd şi-o înfăşurase în jurul corpului, ca s-o poată introduce în fortăreaţă, i se păruse mai lungă cu cel puţin o treime.
Evaluase ducele greşit înălţimea stâncii? Greşise abatele Midon?
Martial ţinu să inspecteze terenul de la baza stâncii. Chiar sub frînghie se vedeau pete mari de sînge.
— Unul dintre prizonieri a căzut, zise Martial. Și s-a rănit grav!
— Pe legea mea! strigă ducele de Sairmeuse. Aş fi încântat dacă
domnul d'Escorval şi-ar fi rupt oasele.
— Presupun, domnule, rosti rece Martial că nu gândiţi un cuvînt din ceea ce spuneţi. Ne-am angajat pe cuvînt de onoare să-1 salvăm pe domnul baron d'Escorval. Dacă a murit e o nenorocire pentru noi, o mare nenorocire.
— Lasă, zise domnul de Courtomieu, dacă ticălosul acela e numai rănit, vom afla.
Asta era şi părerea lui Chupin care, chemat de duce, tocmai sosise.
Dar bătrînul pungaş, atât de vorbăreţ de obicei, şi atât de săritor; răspundea scurt şi, lucru ciudat, nu-şi oferi defel serviciile. Nu mai rămăsese nimic din imperturbabila lui siguranţă, din obrăznicia familiară, din zîmbetul slugarnic şi josnic. Schimbarea era atît de evidentă încît o remarcă şi ducele de Sairmeuse.
339
— Ce nenorocire ţi s-a întîmplat, jupîn Chupin? îl întrebă el.
— Cînd veneam încoace, răspunse cu voce răguşită fostul braconier, copiii din oraş au aruncat în mine cu noroi şi cu pietre. M-au urmărit strigînd : „Trădătorule! Ticălosule!” Oamenii din Montaignac au aflat de evadarea baronului şi se bucură.
Vai! Bucuria locuitorilor din Montaignac fu de scurtă durată. Era ziua destinată execuţiei celor condamnaţi la moarte. La prânz, porţile fortăreţei fură închise şi trapa îşi luă armele. Un fel de teamă pusese stăpînire pe oraş, străzile se goliră şi curînd puteai vedea cum fiecare locuitor închide obloanele ferestrelor şi încuie uşile.
În sfîrşit, cînd se făcu ora trei, porţile fortăreţei fură deschise lăsînd să treacă paisprezece condamnaţi, care înaintau încet, însoţiţi fiecare de câte un preot.
Chanlouineau, scos din celula sa, fără să poată afla dacă scrisoarea lui a fost sau nu utilă, trecea în revistă condamnaţii cu o teamă sfîşietoare.
O clipă privirile sale oglindiră o asemenea spaimă încât preotul care îl însoţea se aplecă spre el şi-1 întrebă în şoaptă:
— Pe cine vrei să vezi, fiule?
— Pe baronul d'Escorval.
— A evadat astă-noapte.
— Voi muri deci mulţumit! strigă viteazul ţăran.
Şi muri aşa cum îşi promisese, calm şi mîndru, cu numele lui Marie-Anne pe buze.
CAPITOLUL 33.
Exista o femeie, o tânără, pe care dureroasele evenimente petrecute la Montaignac n-o emoţionaseră şi n-o tulburaseră defel. Domnişoara Blanche de Courtomieu rămăsese surâzătoare în mijlocul unei mulţimi îndoliate. Trăsura ei fusese oprită pe drum! Iată crima pe care domnişoara de Cortomieu nu putea s-o uite. Şi când marchizul o întrebă dacă ar consimţi să depună mărturie împotriva baronului d'Escorval, ea răspunse cu răceală :
— Cred că e de datoria mea, şi mi-o voi îndeplini, oricât ar fi de neplăcută.
340