CAPITOLUL 34.
Faptul că Martial de Sairmeuse se căsătorea cu domnişora Blanche de Courtomieu nu-i surprindea deloc pe locuitorii din Montaignac.
Dar răspândind ca proaspătă, această veche ştire, chiar în seara execuţiei lui Lacheneur, ofiţerii în rezervă ştiau bine cu cât dezgust vor fi priviţi cei doi care deveniseră ţinta urii lor.
Ceremonia fusese fixată pentru 17 aprilie şi se hotărâse ca nunta să
aibă loc la castelul Sairmeuse, transformat cu mari cheltuieli într-un palat feeric. Căsătoria a primit binecuvîntarea în biserica micului sat Sairmeuse de la parohul care îl înlocuise pe sărmanul abate Midon.
În timp ce o bucurie disimulată strălucea în ochii proaspetei marchize de Sairmeuse, soţul ei era îngîndurat.
Şi asta pentru că în momentul în care tânăra sa soţie se atârna la braţul lui, strălucind de fericire, amintirea lui Marie-Anne reveni mai vie, mai încăpăţânată ca oricînd.
Ce se întîmplase cu ea, de nu fusese văzută la execuţia lui Lacheneur? Curajoasă cum era, dacă nu apăruse, însemna că nu ştie nimic.
Ei, da, dacă Marie-Anne l-ar fi iubit, atunci da, s-ar fi considerat într-adevăr fericit. Pe când acum era legat pe viaţă de o femeie pe care n-o iubea deloc. Totuşi, în timpul cinei reuşi să-şi scuture tristeţea care îl năpădise, şi cînd musafirii se ridicară de la masă ca să se împrăştie prin salon, Martial uitase aproape negrele-i presimţiri. Se ridica la rîndul său, cînd un servitor se apropie misterios de el.— Domnul marchiz este chemat jos, îi spuse încet valetul.
— De cine?
— De un tânăr ţăran care n-a vrut să-şi spună numele.
În vestibulul încărcat cu plante rare şi arbuşti, un tînăr deosebit de palid, ai cărui ochi ardeau ca de febră, stătea în picioare.
Recunoscându-1, Martial nu-şi putu reţine o exclamaţie de uimire.
— Jean Lacheneur! strigă el. Imprudentule!
— Aţi crezut că aţi scăpat de mine, rosti acesta pe un ton amar. M-am întors de departe. Puteţi porunci să fiu arestat de oamenii dumneavoastră.
Astfel insultat, Martial se înroşi.
344
— Ce doreşti de la mine, îl întrebă el cu răceală.
Jean scoase din vestă un plic închis.
— Să vă dau asta din partea lui Maurice d'Escorval.
Cu o mână febrilă Marţial rupse plicul. Citi scrisoarea dintr-o privire, se făcu palid ca un mort, se clătină şi nu spuse decît atât :
— E o ticăloşie!
— Ce trebuie să-i spun lui Maurice? stărui Jean.
Luându-1 pe tînăr de braţ, Martial îl trase spre scări zicînd:
— Vino, ai să vezi...
În cele trei minute cât lipsise, chipul său devenise atît de răvăşit încît atunci cînd apăru în salon cu o scrisoare deschisă în mână şi trăgîndu-1 cu cealaltă pe un tînăr ţăran, pe care nimeni nu-1 recunoştea, fu întâmpinat cu un strigăt de uimire.
— Unde-i tatăl meu? întrebă el cu o voce îngrozitor de schimbată.
Unde este marchizul de Courtomieu?
Ducele şi marchizul se aflau împreună cu doamna Blanche într-un salonaş la capătul marii galerii. Martial se îndreptă spre domnul de Courtomieu, care stătea în picioare, lîngă şemineu şi, întinzîndu-i scrisoarea lui Maurice, îi porunci pe un ton înspăimîntător:
— Citeşte!
Domnul de Courtomieu se supuse şi pe dată se făcu livid, hârtia îi tremură în mână şi fu obligat să se sprijine ca să nu se prăbuşească.
— Nu înţeleg, se bîlbîie el, nu, nu văd..
Cu un gest iute Martial smulse scrisoarea din mâinile marchizului de Courtomieu şi se adresă tatălui său :
— Ascultaţi: zise el.
„Domnule marchiz,
În schimbul a zece rânduri care puteau să vă piardă, ne-aţi promis pe cuvânt de onoare viaţa baronului d'Escorval.
I-aţi adus frânghii ca să poată evada, dar mai înainte, pe ascuns, ele au fost tăiate, şi tatăl meu a căzut de la înălţimea stîncii pe care e clădită fortăreaţa.
V-aţi călcat aşadar cuvântul de onoare şi v-aţi acoperit cu un oprobriu de neşters. Atâta vreme cât o picătură de sânge îmi va rămîne în vene voi căuta să-1 răzbun pe tatăl meu, prin orice mijloace, de trădarea 345
dumneavoastră laşă şi mârşavă. Omorându-mă, veţi scăpa, e adevărat, de înfierarea pe care v-o rezerv. Consimţiţi să vă duelaţi cu mine?
Trebuie să vă aştept mâine în landa de la Reche? La ce oră? Cu ce arme?
