Scăpase într-adevăr de justiţia oamenilor. Rămînea încă justiţia divină. A doua zi după crimă, aproape că ridica din umeri gândindu-se la ameninţările lui Marie-Anne înainte de moarte. Îşi amintea de jurământul pe care îl făcuse, dar nu era dispusă să-1 ducă la îndeplinire. Reflectase şi-şi dăduse seama la ce pericole se expunea punând să fie căutat copilul tinerei femei.
„Tatăl lui se va pricepe să-1 găsească” , gândi ea.
Dar chiar în aceeaşi seară, realiză ce însemnau ameninţările victimei ei. Frântă de oboseală, se retrăsese în camera ei foarte devreme şi, în loc să citească, aşa cum făcea de obicei, stinsese lumânarea de cum se urcă în pat. Crima îi reveni însă în minte şi parcă ea, Blanche, se dedublase; ştia că este în patul ei de la Courtomieu şi totuşi părea să fie şi acolo, în casa lui Chanlouineau, vărsând otrava, apoi pândind urmările, ascunsă în baie.
Se împotrivea punîndu-şi în joc întreaga voinţă ca să îndepărteze aceste amintiri îngrozitoare, cînd i se păru că aude scârţâind cheia în broască.
Se ridică brusc, sprijinindu-se de perne. Şi-atunci, la lumina palidă a unei mici lumânări, care rămăsese aprinsă, crezu că vede uşa deschizându-se încet, fără zgomot. . şi pe Marie-Anne intrînd. Înainta, aluneca mai curând, ca o umbră. Ajungând la fotoliul din faţa patului se aşeză. Lacrimi mari i se rostogoleau pe obraji, iar privirea ei era, în acelaşi timp, tristă şi ameninţătoare.
— Visez! îşi spuse doamna Blanche. Morţii se pot oare întoarce? E
o copilărie să mă las impresionată astfel de nişte fantome ridicole ale propriei mele imaginaţii!
Dar cu toate că-şi spunea asta, fantoma nu dispărea.
Deşi închisese ochii, continua s-o vadă şi prin pleoapele închise, prin cearşafurile pe care şi le trăsese peste cap. La fel se întâmplă şi a doua zi, ca şi în zilele următoare, mereu, mereu, şi teama încercată în fiecare noapte se adăuga spaimelor trăite în nopţile dinainte.
Dar tot acest chin atroce nu-i abătu voinţa de la scopul pe care şi-1
422
propusese în ziua vizitei lui Martial. Jucă în faţa lui o atât de strălucită
comedie încât, emoţionat, mişcat, aproape căindu-se, Martial reveni de cinci, şase ori şi, în sfârşit, într-o seară, o rugă să-i îngăduie să rămână.
Dar nici bucuria triumfului, nici primele emoţii ale căsătoriei nu-i aduseră doamnei Blanche liniştea. Între ea şi Marţial tot se mai ridica, neiertătoare şi cumplită, faţa schimonosită a lui Marie-Anne! Se putea chiar spune că întoarcerea soţului ei îi adusese o crudă decepţie. Îşi dădu seama că niciodată bărbatul acesta, a cărui mimă fusese zdrobită, nu o va lăsa să-i ghicească gândurile şi că nu-1 va putea influenţa cu nimic. Şi culmea, chinurilor ei, devenite şi aşa de neândurat li se adăugă o teamă şi mai sfâşietoare decît celelalte.
Vorbind într-o seară despre moartea lui Marie-Anne, Martial mărturisi deschis jurămîntul de răzbunare pe care îl făcuse. Vorbea cu o vehemenţă extraordinară, cu un glas în care mai vibra încă puternica-i pasiune. Şi doamna Blanche se întreba ce soartă ar avea dacă vreodată
soţul ei ar descoperi că ea era vinovata. În această perioadă începu să
regrete că nu-şi ţinuse jurământul făcut victimei şi se hotărî să pună să fie căutat copilul tinerei femei.
Dar pentru asta era absolut necesar să trăiască într-un oraş mare, la Paris, de exemplu, unde, cu bani, putea să găsească agenţi abili şi discreţi.
Mai trebuia doar să-1 hotărască pe Martial.
Ajutată de ducele de Sairmeuse, acest lucru n-a fost prea greu şi, într-o dimineaţă, doamna Blanche, strălucind de bucurie, putu să-i spună
mătuşii Medie :
— De azi într-o săptămînă plecăm.
423
CAPITOLUL 50.
Măcinată de nelinişti, obsedată de griji sfâşietoare; doamna Blanche nu observase că mătuşa Medie nu mai era aceeaşi. Schimbarea era într-adevăr greu sesizabilă, dar nu mai puţin reală, şi se manifesta printr-o mulţime de mici amănunte care treceau neobservate. Era limpede că
mătuşa cea săracă încerca să devină mai îndrăzneaţă.
— Aha, plecaţi! spunea ea. părăsiţi Courtomieu. Şi unde mergeţi, pentru Dumnezeu?
— La Paris. ne stabilim acolo, e un lucru hotărât. Locul soţului meu e acolo. Numele, averea, inteligenţa, favorurile regelui îi asigură o situaţie înaltă. Va răscumpăra palatul familiei Sairmeuse şi îl va mobila magnific.
Vom duce o viaţă princiară.
Toate chinurile invidiei se citeau pe faţa mătuşii sărace.
— Şi eu? întrebă ea pe un ton plângăreţ.
— Tu, mătuşă, vei rămâne aici. Nu e nevoie oare de o femeie de încredere care să vegheze asupra bietului meu tată? Iată-te, sper, fericită şi mulţumită.
Dar mătuşa Medie nu păru deloc încântată.
— Niciodată, se smiorcăi ea, niciodată nu voi avea curajul să rămân singură în castelul ăsta uriaş.
— Ce-ai dori atunci? o întrebă doamna Blanche cu o ironie şfichiuitoare.
— Mă gândeam.. îmi spuneam.. că mă veţi lua cu voi...
— La Paris? Cred că ţi-ai pierdut minţile. Ce să faci acolo?
— Blanche, te rog, te implor.
— Imposibil, mătuşă, imposibil!
Şi cu un gest care spori cruzimea afirmaţiei, continuă :
