— Dacă domeniul Courtomieu îţi displace atât, nimic nu te împiedică să-ţi găseşti un adăpost pe placul tău.
— Adică, zise mătuşa Medie, care pălise îngrozitor, vrei să aleg între a muri de spaimă la Courtomieu sau de mizerie la spital. Mulţumesc, nepoată, mulţumesc, îţi recunosc inima ta cea bună, nici nu mă aşteptam la altceva de la tine, mulţumesc!
Îşi înălţă capul, o răutate diabolică îi sclipi în priviri şi, cu o voce 424
care avea ceva din şuieratul viperei gata să muşte, continuă :
— Ei bine, răspunsul tău m-a făcut să mă hotărăsc. Te-am implorat şi m-ai respins cu brutalitate, acum îţi poruncesc : vreau! Da, înţeleg şi pretind să merg cu voi la Paris, şi voi merge. M-ai făcut să sufăr atâta vreme. E adevărat că m-aţi hrănit, că mi-aţi oferit un acoperiş, dar mi-aţi luat în schimb întreaga viaţă. Te-ai purtat vreodată, Blanche, cu vreo cameristă aşa cum te-ai purtat cu mine? Da! M-aţi făcut să plătesc scump crima de a fi săracă. Mă întrebi ce voi face la Paris? Tu ce vei face acolo?
Vei merge la Curte, nu-i aşa, la baluri, la spectacole. Ei bine, te voi însoţi.
Voi avea în sfârşit rochii frumoase, eu care de când mă ştiu nu m-am văzut îmbrăcată altfel decât în rochii triste de lână neagră. Am acceptat tot, m-am făcut mică, umilă, înfricoşată.. trebuia să mănânc. Tu, Blanche de câte ori, ca să-mi impui voinţa ta, nu-mi spuneai : „Vei face aşa sau aşa, dacă
vrei să rămâi la Courtomieu" . Şi eu ascultam, obligată s-o fac, căci nu aveam unde să mă duc în altă parte.
Doamna Blanche era atât de uluită, încât îi era imposibil să
articuleze măcar o silabă ca s-o întrerupă pe mătuşa Medie. În cele din urmă bolborosi cu o voce abia inteligibilă :
— Nu te înţeleg, mătuşă, nu te înţeleg.
— În acest caz, rosti rar mătuşa Medie, îţi voi spune că din moment ce ai făcut din mine, fără voia mea, complicea ta, trebuie să împărţim totul. Dacă am împărţit cu tine pericolul, vreau să împart şi plăcerea.
Făcând apel la întreaga ei energie, doamna Blanche îşi reveni puţin.
— Şi dacă voi răspunde nu, rosti ea cu răceală, mă vei da pe mâna justiţiei?
— Nu sunt atât de proastă, răspunse mătuşa Medie, asta ar însemna să mă denunţ şi pe mine. Nu, nu voi face asta, numai că voi relata soţului tău toată povestea de la Borderie.
Tânăra femeie se-nfioră. Nici o ameninţare nu putea s-o înspăimânte mai mult decât asta.
— Vei veni cu noi mătuşă, zise ea, îţi promit.
Mătuşa şi nepoata se îmbrăţişară cu multă tandreţe, ca două prietene pe care o neânţelegere fusese cât pe ce să le despartă. Dar comedia acestei împăcări forţate nu mai putea s-o înşele pe neajutorata mătuşă Medie.
„Numai Dumnezeu ştie cu câtă bucurie draga mea nepoată m-ar 425
trimite să mă întâlnesc cu Marie-Anne" , se gîndea ea.
Şi probabil gânduri asemănătoare treceau într-adevăr prin mintea doamnei Blanche.
„Aşadar, gândea ea, iată-mă acum legată pentru totdeauna de această primejdioasă şi perfidă creatură. Nu-mi mai aparţin, sunt dependentă de ea. Va trebui să-i satisfac capriciile. Şi sunt patruzeci de ani de umilinţe şi de servitute pe care vrea să-i răzbune.”
Doamna Blanche avea nevoie aşadar de bani, de mulţi bani, de care să poată dispune, fără să dea nimănui socoteală. Această convingere o hotărî să ia din averea tatălui ei suma de circa două sute cincizeci de mii de franci, sumă ce reprezenta economiile secrete ale marchizului pe trei ani şi acum, când raţiunea lui se întunecase, fiica sa, ştiind ascunzătoarea, putea fără nici un pericol să pună mâna pe ea.
„Cu ăştia, îşi spunea tânăra femeie, voi putea la un moment dat să
o îmbogăţesc pe mătuşa Medie, fără să recurg la ajutorul lui Martial.”
De altfel, mătuşa şi nepoata păreau, de la acea scenă hotărâtoare, să
trăiască mai mult decât într-o deplină bună înţelegere. Schimbau tot timpul între ele atenţii delicate şi mişcătoare. Lucrul era prea evident pentru ca Martial să nu-1 remarce şi să nu-i spună o dată soţiei, când era singur cu ea, pe un ton de binevoitoare ironie:
— Oh, dragă marchiză, câte atenţii! O s-ajungem în cele din urmă s-o cocoloşim de-a binelea pe această iubită mătuşă.
Doamna Blanche tresări imperceptibil şi, roşind uşor, răspunse :
— Ţin atât de mult la mătuşa Medie! Niciodată nu-i voi fi îndeajuns de recunoscătoare pentru afecţiunea şi devotamentul de care a dat dovadă
cât timp am fost nefericită.
Era o explicaţie atât de plauzibilă şi de firească, încât Martial nu mai acordă nici o atenţie acestui amănunt atât de neânsemnat în aparenţă.
Avea, de altfel, nenumărate alte griji care îl preocupau.
Omul de afaceri pe care îl trimisese la Paris ca să răscumpere palatul Sairmeuse îi scrisese să-şi grăbească venirea, deoarece, sublinia el, se afla într-una din acele împrejurări delicate pe care un mandatar nu are căderea să le rezolve. „E în stare să scape ocazia, pe care tatăl meu o aştepta de zece ani, repeta Marţial. Şi nu mă voi simţi bine la Paris dacă nu voi locui în castelul familiei mele.”
426
Era atât de grăbit să ajungă, încât în seara celei de a doua zile a călătoriei declară că, dacă ar fi fost singur, şi-ar fi continuat drumul toată
noaptea.
— Asta nu trebuie să te împiedice, zise cu graţie doamna Blanche, nu sunt deloc obosită, încât o noapte petrecută în trăsură e departe de a mă
înspăimânta.
Îşi continuară deci călătoria întreaga noapte şi a doua zi, care era într-o sâmbătă. La ora nouă dimineaţa, descinseră la hotelul Meurice.
