O împrejmuire de şipci încrucişate, puţin mai înaltă de un metru, destul de asemănătoare acelora care apără accesul spre calea ferată, despărţea maidanul de grădiniţa văduvei Chupin.
Cînd Lecoq ocolise cîrciuma pentru a-i tăia retragerea ucigaşului, el se izbise de această barieră şi, tremurînd că va sosi prea tîrziu, o escaladase, fără a se întreba măcar dacă există vreo ieşire, spre marea pagubă a pantalonilor săi.
Exista însă una. O portiţă uşoară, din aceleaşi şipci, răsucindu-se într-un fel de balamale din sîrmă groasă, susţinută de un stîlp de lemn, permitea să se intre sau să se iasă pe-acolo.
Ei bine, paşii ce lăsaseră urme pe zăpadă i-au condus pe agenţii de la siguranţă direct spre această portiţă.
Acest amănunt îi sări în ochi tînărului poliţist.
El se opri brusc.
— Oh!. . şopti ca pentru sine, cele două femei nu veneau în seara asta prima data la Pulberărie.
— Crezi, băiete? îl întrebă taica Absint.
— Sînt aproape sigur. Cum să bănuieşti existenţa ieşirii dacă nu eşti obişnuit cu această magherniţă? Au observat-o în noaptea asta întunecoasă, pe ceaţa asta deasă? Nu, căci eu care am, fără să mă laud, 24
ochi buni n-am văzut-o.
— Asta-i adevărat!
— Femeile astea două s-au îndreptat totuşi spre ea fără nici o ezitare, fără nici un ocol, în linie dreaptă. Și reţine că a fost necesar să
traverseze grădina de-a curmezişul.
— Pe legea mea, spuse veteranul, ai un fel ciudat de a proceda. Nu eşti decît un recrut, eu sînt unul dintre cei mai bătrîni. Am asistat în viaţa mea la mai multe anchete decît anii pe care-i ai tu şi niciodată n-am văzut. .
— Ajunge, îl întrerupse Lecoq, o să vezi multe altele. De exemplu, pentru început pot să-ţi spun că dacă femeile cunoşteau poziţia exactă a portiţei, bărbatul n-o ştia, decît din auzite.
— Nu mai spune.
— Asta se poate demonstra, taică. Tu, care eşti veteranul, studiază
urmele găliganului ăstuia şi vei recunoaşte că, în timp ce venea încoace, s-a abătut al naibii de mult. Era atît de nesigur, încît pentru a găsi portiţa a fost obligat s-o caute, cu mîinile întinse. . şi degetele lui au lăsat urme pe stratul subţire de zăpadă de pe gard.
Ieşiră apoi din grădiniţă şi porniră după urmele care urcau spre şoseaua de centură, îndreptîndu-se totodată spre dreapta, în direcţia străzii Patay.
Nu era deloc nevoie de o atenţie încordată.
De la căderea ultimei zăpezi, nimeni, în afara fugarilor, nu se aventurase prin aceste pustietăţi. Chiar şi un copil ar fi putut merge de-a lungul urmelor, atît erau de clare şi de distincte.
Patru urme, foarte diferite, alcătuiau pista: două aparţineau femeilor, iar celelalte două, una dus şi alta întors, erau lăsate de bărbat. Uneori, acesta din urmă călcase chiar peste urmele celor două femei, ştergîndu-le pe jumătate, astfel încît nu putea să existe vreo îndoială în privinţa momentului exact al serii cînd venise să pîndească.
La vreo sută de metri de Pulberărie, Lecoq îl luă brusc de braţ pe bătrînul său coleg.
— Opreşte-te! ordonă el. Ne apropiem de un loc interesant; întrevăd indicii concrete.
Locul era un şantier părăsit, sau mai curînd depozitul unui 25
antreprenor de construcţii. Se găseau aici, trîntite şi după bunul plac al căruţaşilor, cantităţi enorme de blocuri de piatră, unele prelucrate, altele în stare brută, şi o mare cantitate de lemne cioplite grosolan. În faţa unei asemenea bîrne, a cărei suprafaţă fusese ştearsă, toată urmele se întîlneau, se amestecau, se confundau.
— Aici, zise tînărul poliţist, fugarele noastre s-au întîlnit cu bărbatul şi au ţinut sfat. Una dintre ele, cea care are piciorul atît de mic, s-a aşezat.
— Chestia asta trebuie s-o controlăm amănunţit, spuse pe un ton complice taica Absint.
Tovarăşul său întrerupse scurt aceste veleităţi de verificare.
— Tu, bătrîne, îi spuse el, o să-mi faci plăcerea să stai liniştit. Dă-mi felinarul şi nu te mişca de aici.
Tonul reţinut al lui Lecoq devenise dintr-o dată atît de poruncitor, încît bătrînul nu îndrăzni să i se opună. Rămase ţintuit locului, nemişcat, mut, plouat, ca soldaţii cînd sînt de planton, urmărind curios şi uluit mişcările colegului său.
Acesta se ducea, venea, se învîrtea în cerc, se îndepărta, revenea din nou, fugind sau oprindu-se, fără să aibă vreun motiv evident. Pipăia, cerceta, întreba totul : pămîntul, lemnele, pietrele, pînă şi cele mai neînsemnate lucruri ; cînd în picioare, dar cel mai adesea în genunchi, culcat pe burtă, cu faţa atît de aproape de pămînt încît respiraţia-i ar fi trebuit să topească zăpada.
Toate aceste mişcări erau însoţite de gesturi ciudate, asemănătoare acelora ale unui nebun, întrerupte de înjurături sau de chicoteli, de exclamaţii de ciudă sau de încîntare.
În sfîrşit, după un sfert de oră de asemenea bizare exerciţii, se întoarse lîngă taica Absint, puse felinarul pe o bîrnă, îşi şterse mîinile cu batista şi spuse:
— Acum ştiu totul.
— Oh, poate e prea mult spus.
— Cînd spun totul, înţeleg tot ceea ce are legătură cu acest episod dramatic care acolo, la văduva Chupin, s-a terminat cu vărsare de sînge.
Acest maidan acoperit cu zăpadă seamănă cu o imensă pagină albă în care oamenii pe care îi căutăm şi-au înscris nu numai mişcările şi faptele, ci chiar mai mult, gîndurile ascunse, speranţele şi temerile care îi însufleţeau.
26
Ce-ţi spun, tăicuţule, aceste amprente efemere? Nimic. Pentru mine ele sînt la fel de vii ca şi cei care le-au lăsat, ele vibrează, vorbesc, acuză. Iată
