Lecoq nu se putu stăpîni să ridice din umeri.
— Sperai deci, spuse el, ca urmele celor două ticăloase să ne conducă de-a curmezişul Parisului, pînă la uşa casei lor?
32
— Nu, dar. .
— Atunci ce vrei mai mult? Crezi că mîine nu mă voi pricepe să-1
găsesc pe birjar? Se întorcea cu trăsura goală, îşi terminase ziua de muncă, îşi are deci remiza aici în cartier. Crezi că nu-şi va aminti că a luat două
persoane în strada Chevaleret? El ne va spune unde le-a lăsat, ceea ce nu înseamnă nimic, căci ele cu siguranţă nu şi-au dat adresa, dar ne va spune, de asemenea, şi semnalmentele lor, cum arătau, ce păreau să fie, vîrsta, înfăţişarea. Şi cu asta, şi cu ce ştim pînă acum...
Un gest grăitor îi completă gîndul, apoi adăugă :
— Acum trebuie să ne întoarcem la Pulberărie, şi încă repede. . Tu, bătrîne, poţi să-ţi stingi felinarul.
CAPITOLUL 6.
În timp ce o luă hotărît la picior pentru a putea ţine pasul cu tovarăşul său, care aproape fugea, atît de tare se grăbea să se întoarcă la Pulberărie, taica Absint căzu pe gînduri şi în mintea lui apăru o nouă
lumină. De douăzeci şi cinci de ani de cînd era la Prefectură bătrînelul cel cumsecade văzuse, după propria-i expresie, mulţi colegi trecînd peste el şi cucerind, numai după un an, o situaţie ce era refuzată îndelungaţilor săi ani de serviciu.
Pentru el vechimea reprezenta singurul titlu în virtutea căruia trebuia să fii avansat, unicul, cel mai frumos, cel mai demn de respect. Ei bine. . în noaptea asta taica Absint descoperi că alături de vechime mai exista ceva, şi că „opţiunea" avea şi ea o raţiune. Îşi mărturisi că acest recrut, pe care îl tratase cu atîta uşurinţă, începuse o anchetă într-un mod în care el, veteran al meseriei, n-ar fi ştiut s-o facă niciodată.
A vorbi cu sine nu era punctul forte al bătrînelului, aşa că, plictisindu-se curînd, cum tocmai ajunseseră la un loc destul de greu de trecut - încît erau nevoiţi să-şi încetinească mersul - consideră că era momentul potrivit să înceapă o conversaţie.
— Nu mai spui nimic, prietene? începu el. Aş putea jura că nu eşti mulţumit.
— Într-adevăr, răspunse Lecoq, nu sînt mulţumit.
33
— Cum asta! Pînă acum nici zece minute erai vesel ca un cintezoi.
— Asta pentru că atunci nu prevedeam nenorocirea ce ne ameninţă.
— O nenorocire?
— Şi încă foarte mare. Nu simţi că timpul s-a încălzit într-un mod incredibil? E clar că vîntul bate dinspre sud. Ceaţa s-a risipit, dar cerul e acoperit... ameninţător. . Va ploua poate înainte de o oră.
— A şi început, tocmai am simţit o picătură.
Afirmaţia avu asupra lui Lecoq efectul unei lovituri de bici dată
unui cal vînjos. Făcu un salt şi o luă şi mai repede la picior, repetînd întruna :
— Să ne grăbim, să ne grăbim!
Bătrînelul o luă şi el la goană, dar mintea îi era cum nu se poate mai tulburată de răspunsul tînărului său tovarăş.
„O mare nenorocire!... Vîntul din sud!... Ploaia...” El nu vedea, nu putea să vadă ce iegătură era între aceste lucruri!
Tînărului poliţist i se făcu milă de tulburarea lui.
— Cum! spuse el, continuînd să alerge, nu înţelegi că de aceşti nori negri pe care îi mînă vîntul depinde soarta anchetei noastre, succesul meu, gratificaţia ta?!
— Ah...
— Din nenorocire, bătrîne, nu mai poate fi vorba de nici un „ah"!
Douăzeci de minute de ploaie călduţă, şi timpul şi eforturile noastre vor fi pierdute. Dacă plouă, zăpada se înmoaie şi adio probe! Vai, există un destin! Să mergem, să mergem mai repede! Doar ştii că o anchetă trebuie să prezinte altceva decît vorbe. Cînd îi vom spune judecătorului de instrucţie că am văzut urme de paşi ne va întreba : unde? Şi ce-o să
răspundem? Cînd vom jura că am identificat şi am reconstituit urmele unui bărbat şi a două femei, ni se va replica : putem să le vedem? Cine va fi atunci acoperit de ruşine? Taica Absint şi Lecoq. Fără să mai punem la socoteală că Gevrol nu-şi va face nici o problemă să declare că minţim ca să ne evidenţiem şi să-1 umilim pe el.
— Asta-i acum!
— Mai repede, taică, mai repede. Lasă indignarea pe mîine. Numai să nu plouă! Nişte amprente ca astea, atît de frumoase, atît de clare, ce pot fi atît de uşor recunoscute şi care i-ar pune în încurcătură pe vinovaţi..
34
Cum să le menţin? Prin ce mijloc să le păstrez întregi?
Taica Absint îşi dădu seama că pînă acum contribuţia sa fusese una dintre cele mai neînsemnate. Ţinuse felinarul. Dar iată că se ivise, credea el, ocazia de a cîştiga drepturi reale şi solide la gratificaţie. N-o lăsă deci să-i scape.
— Eu ştiu, declară el, cum se procedează pentru a lua mulajul şi a conserva urmele pe zăpadă. Se iau foi de gelatină de cea mai bună calitate, foarte transparente, şi se pun la înmuiat în apă rece. Cînd s-au înmuiat bine se încălzesc şi se fierb în bain-marie, pînă cînd formează un fel de fiertură nici prea subţire nici prea densă. Se lasă să se răcească pînă nu mai curge decît foarte puţin şi se varsă un strat foarte subţire peste amprentă.
— Destul! îl întrerupse Lecoq cu bruscheţe. Procedeul tău e cel al lui Hugoulin şi se află în toate manualele. E excelent, dar cum poate să ne fie de folos? Ai la tine gelatină?
