Îşi reluară cursa şi, cinci minute mai tîrziu, fără să mai fi schimbat vreun cuvînt, intrară din nou în circiuma văduvei Chupin. Primul gest al bătrînului a fost acela de a se aşeza, de a se odihni, de a răsufla. Dar Lecoq nu-i îngădui această plăcere.
— Sus, taică! ordonă el. Fă-mi rost de o strachină, de o tavă, de un vas oarecare, dă-mi apă ; adună tot ceea ce înseamnă scîndură, sertar, cutie veche din această casă îngălată.
El însuşi, în timp ce tovarăşul său îi îndeplinea ordinul, se înarmă cu un ciob de sticlă şi începu să răzuie cu furie tencuiala de pe peretele ce despărţea camerele de la parterul Pulberăriei. Inteligenţa sa, derutată la început de apropiata catastrofă pe care n-o prevăzuse, îşi recăpătase echilibrul. Reflectase, se trudise să afle un mijloc prin care să înlăture accidentul.. şi începea să spere. Cînd avu la picioare şapte sau opt pumni de ghips, dizolvă jumătate în apă, în aşa fel încît să formeze o pastă foarte lichidă, iar restul îl puse alături, într-o farfurie.
— Acum, taică, vino să-mi luminezi.
Ajunşi în grădină, tînărul poliţist căută cea mai clară şi mai adîncă
dintre urme, îngenunche în faţa ei şi-şi începu experienţa, tremurînd de nelinişte. Acoperi mai întîi urma cu un strat fin de pulbere de ipsos uscat, iar peste acest strat, cu precauţii infinite, vărsă încet, puţin cîte puţin, din 35
soluţia sa, peste care presără din nou, treptat praf uscat de ipsos.
Ce fericire! Încercarea îi reuşi! Totul forma un bloc omogen care lua forma amprentei. După o oră de muncă avea şase mulaje lipsite probabil de fineţea execuţiei, dar cu atît mai convingătoare ca piese de probă.
Lecoq avusese dreptate să se teamă ; ploaia începuse. Mai avu timp să acopere cu scîndurile şi sertarele adunate de taica Absint un oarecare număr de urme pe care le punea astfel, pentru cîteva ore, la adăpost de dezgheţ
În cele din urmă răsuflă uşurat. Judecătorul de instrucţie putea să
vină.
CAPITOLUL 7.
De la Pulberărie pînă în strada Chevaleret, e o distanţă destul de mare, chiar dacă o iei peste cîmp ca să eviţi ocolul. Cel puţin patru ore le-au fost necesare lui Lecoq şi bătrînului său coleg ca să strîngă dovezile din exterior. Şi în tot acest timp cÎrciuma văduvei Chupin rămăsese larg deschisă, accesibilă primului venit. Totuşi, la întoarcere, cînd tînărul poliţist îşi dădu seama că uitase să ia cele mai elementare precauţii, nu se nelinişti. Cine ar fi venit oare, după miezul nopţii, pînă la această
speluncă? Renumele-i de temut o înconjura cu ziduri de cetate.
Nici cei mai ticăloşi netrebnici nu, beau aici în largul lor, temîndu-se că dacă se vor îmbăta vor fi prădaţi.
În mai puţin de o secundă tînărul poliţist trecu în revistă toate probabilităţile, dar nu-i suflă o vorbă lui taica Absint.
— Am terminat cu dovezile de-afară, zise el. N-ar fi înţelept să ne ocupăm de cele din interior?
Toate păreau să fie aşa cum le lăsaseră cei doi agenţi înainte de a pleca. O lumînare cu fitilul fumegînd şi înnegrit lumina cu reflexe roşietice aceeaşi dezordine şi aceleaşi cadavre înţepenite ale celor trei victime.
Fără să piardă nici un minut, Lecoq începu să strîngă şi să analizeze toate obiectele răsturnate. Unele mai erau încă întregi. Şi asta pentru că
văduva Chupin refuzase să-şi pardosească cîrciuma, judecind că, pentru 36
clienţii ei, era destul de bun chiar pămîntul pe care aceasta era construită.
Acest pămînt, care altădată fusese probabil neted, se degradase în timp, şi pe vreme umedă sau în zile de dezgheţ era la fel de noroios ca şi cîmpul de-afară.
Primele cercetări au dat la iveală cioburile unui castron şi o lingură
mare de fier, prea îndoită ca să nu fi servit drept armă în timpul bătăii. Era clar că, atunci cînd a izbucnit gîlceava, victimele se cinsteau cu acel amestec de apă, vin şi zahăr, clasic în această zonă, cunoscut sub numele de vin â la frangaise.
După castron, cei doi agenţi au adunat cinci din acele oribile pahare care se folosesc în cîrciumi: grele, cu fundul foarte gros, în care încape parcă o jumătate de litru, dar care, în realitate, nu conţin aproape nimic.
Trei erau sparte, două întregi. În toate cinci fusese acelaşi vin â la frangaise. Asta se putea vedea, dar, pentru mai multă siguranţă, Lecoq atinse cu vîrful limbii acel soi de melasă vineţie, rămasă pe fundul fiecăruia.
Apoi examina, una după alta, toate tăbliile meselor răsturnate. Pe una dintre ele, aceea care se găsea între sobă şi fereastră, se mai desluşeau urmele, încă umede, a cinci pahare, a castronului şi chiar a lingurii.
Toate astea aveau pentru tînărul poliţist o semnificaţie extrem de gravă. Era dovada clară că cinci persoane goliseră împreună castronul. Dar care dintre ele?
— Ah, făcu Lecoq, cele două femei să nu fi fost deci împreună cu ucigaşul?
Exista un mijloc foarte simplu pentru a împrăştia toate îndoielile.
Acela de a descoperi şi alte pahare.
Nu mai găsiră însă decît unul, de aceeaşi formă cu celelalte, dar mai mic. Din el se băuse rachiu.
Deci femeile nu fuseseră împreună cu ucigaşul, deci el nu se bătuse pentru că ceilalţi le insultaseră, deci. .
Brusc, toate supoziţiile lui Lecoq se duceau pe apa sîmbetei. Era un prim eşec, şi se întrista fără să spună o vorbă, cînd taica Absint, care scotocea în continuare, scoase un strigăt.
Tînărul poliţist se întoarse şi-1 văzu pe tovarăşul său că devenise palid.
37
— Ce s-a întîmplat? întrebă el.
— Cineva a venit aici în absenţa noastră.
— Imposibil.
Nu era însă imposibil, era adevărat. Cînd Gevrol smulsese şorţul văduvei Chupin, el îl aruncase pe treptele scării şi nici un agent nu se atinsese de el. Ei bine, buzunarele şorţului erau întoarse pe dos, ceea ce constituia evident o dovadă.
