Domnul, fără prescurtări.
— Aha! aha! exclamă inspectorul care în mod evident stătea ca pe ghimpi. Aha! A descoperit..
— Secretul pe care ceilalţi nu l-au mirosit. . da, Generale, chiar aşa.
Numai prin această afirmaţie, şi taica Absint şi-1 făcea duşman pe şef. Dar Lecoq îl sedusese. Era de partea acestuia, în ciuda şi împotriva tuturor, era hotărît să fie alături de el, să împartă cu el soarta bună sau rea.
— Vom vedea, murmură inspectorul, care-şi promise să-1
supravegheze pe acest tînăr, pe care un succes ar fi putut să i-1 impună ca rival.
Şi nu mai adăugă nimic.
Sosea grupul pe care îl precedase, şi el se dădu la o parte pentru a-i da voie comisarului de poliţie să treacă.
Lecoq se ridicase, cu raportul în mînă; salută şi, într-o atitudine respectuoasă, aşteptă să fie întrebat.
— Probabil că ai petrecut o noapte îngrozitoare, rosti cu bunăvoinţă
comisarul, şi fără nici un cîştig pentru justiţie, căci toate investigaţiile fiind de prisos. .
— Cred totuşi, răspunse tînărul poliţist, blindîndu-se cu diplomaţie, că nu mi-am pierdut timpul. Am ţinut să mă conformez instrucţiunilor şefului meu, am căutat şi am găsit o mulţime de lucruri. De exemplu, am dobîndit, certitudinea că ucigaşul avea un prieten, dacă nu un complice, căruia pot aproape să-i dau semnalmentele. Trebuie să fie mai în vîrstă şi să poarte, dacă nu mă înşel, o şapcă cu calotă moale şi un palton de postav maro, buclat. Cît despre cizme. .
— Mii de draci! exclamă Gevrol, şi eu care..
Se opri brusc; ca un om al cărui impuls a luat-o înaintea raţiunii şi care ar fi vrut sa-şi retragă cuvintele:
— Şi dumneata care?. . întrebă comisarul. Ce-ai vrut să spui?
43
Furios, dar nemaiputînd să dea înapoi, inspectorul de siguranţă se execută :
— Azi dimineaţă, acum o oră, în timp ce vă aşteptam, domnule comisar, în faţa postului de la bariera Italiei, unde este reţinut ucigaşul, am văzut venind de departe un individ ale cărui semnalmente aduc cu cele pe care ni le-a indicat Lecoq. Omul ăsta mi s-a părut îngrozitor de beat: se clătina, se poticnea, se lovea de ziduri. . A încercat totuşi să traverseze, dar odată ajuns în mijlocul străzii s-a întins de-a curmezişul, într-o poziţie în care nu putea să nu fie strivit. Văzînd asta, urmă Gevrol, am chemat doi sergenţi de stradă şi i-am rugat să vină să m-ajute să-1 scol pe nenorocitul ăla. Ne-am dus la el, dar părea c-a aţipit, l-am scuturat, s-a ridicat în şezut, i-am spus că nu poate să rămînă acolo, cînd iată că deodată a fost cuprins de furie, ne-a înjurat, ne-a ameninţat, a încercat să ne lovească. . Şi, pe onoarea mea, l-am dus la post, cel puţin să doarmă în siguranţă.— Şi l-aţi închis împreună cu ucigaşul? întrebă Lecoq.
— Bineînţeles. Ştii bine că la postul de la bariera Italiei nu există
decît două celule, una pentru bărbaţi, cealaltă pentru femei. Prin urmare. .
Comisarul se opri să cugete.
— Ah!.. ăsta-i un lucru supărător, şopti el. Și nu mai există nici un remediu.
— Vă rog să mă iertaţi, mai există unul, obiectă Gevrol. Pot să
trimit un om la post cu ordinul de a-1 reţine pe falsul beţiv.
— Ar fi o trudă zadarnică, rosti cu răceală Lecoq. Dacă acest individ este complicele, el s-a trezit, fiţi liniştit, şi la ora asta e departe.
— Atunci, ce-ar trebui să facem? întrebă inspectorul luîndu-şi cel mai ironic aer cu putinţă. Putem să aflăm care e părerea domnului..
Lecoq?
— Cred că hazardul ne-a oferit o ocazie extraordinară, de care n-am ştiut să profităm şi, pe scurt, trebuie să ne resemnăm şi să aşteptăm ca ea să se ivească din nou.
Cu toate astea, Gevrol se încăpăţînă să trimită un om şi de îndată ce acesta se îndepărtă, Lecoq începu să-şi citească raportul.
O făcu repede, evitînd să sublinieze întîmplările cheie, păstrînd pentru anchetă ceea ce gîndea; deducţiile sale erau însă atît de logice, încît în fiecare moment era întrerupt fie de aprobările comisarului şi de „foarte 44
bine-le" medicilor.
Numai Gevrol, ca reprezentant al opoziţiei, ridica din umeri mai mai să-şi strîmbe gîtul, înverzindu-se de gelozie.
După ce Lecoq termină de citit raportul, comisarul îi spuse :
— Cred, tinere, că numai dumneata te-ai orientat bine în afacerea asta. M-am înşelat. Explicaţiile dumitale mă fac să văd cu alţi ochi atitudinea ucigaşului în timp ce-1 interogam puţin mai înainte. A refuzat, ah . . cu îndărătnicie să-mi răspundă. N-a consimţit nici macar să-mi spună numele. Ne aflăm, continuă el, pot să jur, în faţa uneia dintre acele crime misterioase ale cărei mobiluri scapă perspicacităţii omeneşti, a uneia dintre acele afaceri tenebroase în care justiţia n-a avut niciodată ultimul cuvînt..
— Ei, se gîndi Lecoq, disimulînd un surîs, vom mai vedea.
CAPITOLUL 9.
Nici o consultaţie la capul unui muribund atins de o boală
necunoscută n-ar fi putut să alăture doi doctori mai diferiţi ca aceia care, la cererea procuraturii, îl însoţiseră pe comisar.
Primul dintre ei, înalt, bătrîn, în întregime chel, purta o pălărie cu boruri mari, şi peste ampla sa haină neagră, prost croită, un palton de-un model străvechi. Era unul dintre acei savanţi modeşti ce pot fi întîlniţi în cartierele periferice ale Parisului, unul dintre acei vraci devotaţi artei lor, care, de prea multe ori mor neştiuţi de nimeni, după ce-au făcut imense servicii.
Celălalt, tînăr, subţire, blond, jovial, îmbrăcat cu ostentaţie, îşi ascundea mîinile albe şi înfrigurate în mănuşi de piele îmblănite. Era probabil îndrăgostit de toate acele panacee miraculoase care în fiecare lună ajung din laboratoarele de farmacie direct în pagina a patra a ziarelor.
