Desigur scrisese şi nu numai o dată, articole de „medicină pentru oamenii din lumea bună" în publicaţiile de sport.
La cererea comisarului, ajutaţi de taica Absint şi de un alt agent, doctorii ridicară cadavrul celui ce purta uniforma militară şi-1 întinseră pe două mese puse cap la cap.
— Apropie-te, sergent, comandă comisarul de poliţie şi priveşte-1
45
bine pe acest om.
Bătrînul soldat se conformă, cu o neplăcere vădită.
— Ce uniformă poartă? îl întrebă comisarul.
— Cea a unităţii 53, batalionul 2; compania infanteriei uşoare.
— Îl recunoşti?
— Defel.
— Eşti sigur că nu face parte din regimentul tău?
— Asta nu pot să afirm ; sînt în cazarmă recruţi pe care nu i-am văzut niciodată. Dar sînt gata să afirm că n-a făcut niciodată parte din batalionul 2, al meu, din compania de infanterie uşoară, al cărei sergent major sînt.
Leeoq, care stătuse deoparte pînă atunci, înaintă.
— Ar fi bine, poate, spuse el, să vedem ce număr au matricolele de pe hainele acestui om. Iată, chipiul, adăugă el, poartă numărul 3219.
Urmară sfatul lui Lecoq şi trebuira să recunoască că fiecare dintre piesele de îmbrăcăminte ale acestui nenorocit purta alt număr. Invitat să
verifice scrupulos afirmaţiile sale, bravul soldat îşi concentra atenţia, chinuiridu-se să-şi mobilizeze toate resursele minţii.
— Pe-onoarea mea! zise el în cele din urmă, pun pariu pe galoanele mele că individul ăsta n-a fost niciodată militar. Trebuie să fie un civil care s-a deghizat ca să facă o farsă cu ocazia sărbătorii de duminică.
Dumnezeule, toate astea le simt, e mai greu să le explic. Îmi dau seama că
e aşa după păr, după unghii, după ţinută, în sfîrşit, după tot şi după nimic.
Uitaţi-vă, amărîtul nici nu ştia măcar să se încalţe, şi-a legat moletierele de-a-ndoaselea.
Evident, după această mărturie, care venea să confirme observaţia pe care Lecoq o făcuse la început, nu mai exista nici o îndoială. Incidentul fiind închis, sergentul major, spre marea sa satisfacţie, a fost autorizat să
plece, nu fără a i se atrage atenţia că, foarte probabil, judecătorul de instrucţie va avea nevoie de depoziţia lui.
Venise momentul ca falsul soldat să fie percheziţionat, şi comisarul luă personal asupra sa această sarcină, sperînd ca operaţia să aibă ca rezultat obţinerea vreunei indicaţii în privinţa identităţii acestui necunoscut. El opera şi dicta, în acelaşi timp, unui agent procesul verbal, descriind amănunţit obiectele pe care le găsea. Acestea erau: în buzunarul 46
drept al pantalonului: tutun de pipă, o pipă şi chibrite ; în buzunarul stîng, un portofel de piele foarte uzat în care se aflau şapte franci şi şaizeci de centime, o batistă de pînză, destul de curată, dar fără nici o monogramă.
Şi nimic altceva!
Comisarul era dezamăgit, cînd, deodată, răsucind portofelul cînd pe-o parte, cînd pe alta, descoperi un compartiment care îi scăpase, fiind ascuns într-un pliu al pielii. Aici se afla o hîrtie împăturită cu grijă. O
desfăcu şi citi cu voce tare următorul bilet:
„Dragul meu Gustave,Mâine, duminică seară, nu uita să vii la balul de la Curcubeu, aşadupă cum ne-am înţeles. Dacă n-ai bani, treci pe la mine. Îi iasportăresei mele să ţi-i dea.
Să fii acolo la ora opt. Dacă eu nu sînt încă acolo, nu voi întîrziasă-mi fac apariţia.
Totul merge bine, LACHENEUR"
Ei, ce mare lucru dezvăluia această scrisoare! Că mortul se numea Gustave, că era în relaţii cu Lacheneur, care îi avansa bani pentru o anume treabă, şi, mai mult chiar, că se întîlniseră la Curcubeu, cu cîteva ore înainte de moarte.
Era puţin, foarte puţin! Totuşi reprezenta ceva; era un indiciu şi uneori cel mai slab licăr de lumină este suficient ca să te poţi orienta întrun întuneric absolut.
— Lacheneur! bombăni Gevrol. Necunoscutul a pronunţat acest nume cînd era în agonie. .
— Într-adevăr, întări taica Absint, şi chiar voia, să se răzbune pe el. .
Îl acuza că l-ar fi atras într-o cursă. Din nenorocire, horcăitul de pe urmă l-a redus la tăcere.
Lecoq nu spunea nimic. Comisarul de poliţie îi întinsese scrisoarea şi el o studia cu o deosebită concentrare. Hîrtia era obişnuită. Cerneala albastră. Într-un colţ se afla o ştampilă pe jumătate ştearsă, nelăsînd să se descifreze decît acest nume : Beaumarchais. Era destul pentru Lecoq.
— Acest bilet, gîndi el, a fost scris, desigur, într-una din cafenelele de pe bulevardul Beaumarchais. În care? O voi afla, căci acest Lacheneur trebuie găsit.
Pe cînd agenţii de la Prefectură, strînşi în jurul comisarului, se 47
sfătuiau şi trăgeau concluziile, medicii începură partea delicată şi într-adevăr neplăcută a însărcinării lor.
Cu ajutorul lui taica Absint îl dezbrăcară pe falsul soldat, şi, aplecaţi asupra „subiectului" lor, aşa cum fac chirurgii la „cursul de anatomie", cu mînecile suflecate, îl examinară, îl cercetară, îl evaluară din punct de vedere fizic. Cu minuţie, cu cea mai scrupuloasă exactitate, notară
