53
Tînărul poliţist înainta, cu un surîs de satisfacţie pe buzele-i strînse, afectat.
— Raportul meu nu-i decît un rezumat, domnule, începu el, dar am cîteva idei.
— O să mi le spui dacă te voi întreba, îl întrerupse judecătorul.
Şi fără a se sinchisi de dezamăgirea lui Lecoq, el luă din portofelul grefierului două imprimate pe care le îndoi şi i le întinse lui Gevrol, spunîndu-i :
— Iată două mandate de predare, inculpatul şi stăpîna cârciumii să
fie luaţi de la postul de poliţie unde se află şi să fie duşi la Prefectură, unde vor fi ţinuţi la secret.
După ce dăduse ordinul, domnul d'Escorval se şi întorsese spre medici, cînd tînărul poliţist, cu riscul unei noi bruftuluieli, interveni :
— Pot să îndrăznesc, întrebă el, să-1 rog pe domnul judecător să-mi încredinţeze mie această misiune?
— Imposibil, voi avea poate nevoie de dumneata aici.
— Domnule judecător, vă rog acest lucru pentru că mi-ar face plăcere să strîng unele informaţii, şi o asemenea ocazie nu se va mai ivi.
Judecătorul înţelese probabil intenţia tînărului agent.
— Fie, zise el, dar în acest caz să mă aştepţi la Prefectură, unde mă
voi duce de îndată ce voi termina aici. Poţi să pleci.
Lecoq nu aşteptă să i se repete învoirea; luă mandatele şi se năpusti afară.
Nu alerga, zbura peste maidane.
Nu mai resimţea nimic din oboseala nopţii. Niciodată nu-şi simţise trupul atît de sprinten, mintea atît de clară şi de lucidă. Spera, era încrezător şi ar fi fost întru totul fericit dacă ar fi avut de-a face cu alt judecător de instrucţie. Domnul d'Escorval îl făcea să se simtă stingherit, îl îngheţa pînă într-atît încît îi paraliza întreaga capacitate intelectuală.
Şi apoi, cu ce aer dispreţuitor 1-a măsurat din cap pină-n picioare, cu ce ton poruncitor i-a impus să tacă, şi toate astea cînd tocmai îi lăudase munca.
— Ajunge! îşi spuse el, nu există niciodată bucurie deplină! și goni mai departe..
54
CAPITOLUL 11.
Cînd, după douăzeci de minute de alergătură, Lecoq sosea la începutul şoselei ce duce spre Choisy, şeful de post din piaţa Italiei se plimba cu pipa între dinţi în faţa postului de gardă.
După aerul său îngrijorat, după privirile neliniştite pe care le arunca în fiece clipă spre o mică fereastră prevăzută cu un luminător, trecătorii puteau să-şi dea seama că în acel moment o pasăre importantă se afla în colivie.
De îndată ce-1 recunoscu pe tînărul poliţist, fruntea i se descreţi şi îşi întrerupse plimbarea.
— Ei bine, îl întrebă el, ce veşti ai?
— Aduc ordinul de a-i conduce pe prizonieri la Prefectură.
— Să le fie de bine! Duba va trece peste o oră; îi vom împacheta frumos şi. . mînă birjar!
— Prizonierii sînt singuri? întrebă Lecoq.
— Absolut singuri, femeia de-o parte, bărbatul de alta. Noaptea n-a fost prea fructuoasă. . surprinzător pentru o noapte de duminică cu carnaval.. .
— Dar, aţi avut şi un beţiv.
— Chiar aşa. . întîmplător.. dimineaţă, cînd se lumina de ziuă. . Un biet nenorocit care ar trebui să-i fie recunoscător lui Gevrol.
Aceste cuvinte, de o ironie involuntară, înteţiră regretele lui Lecoq.
— Recunoscător, într-adevăr! aprobă el.
— Aşa e, cu toate că pari s-o iei în bătaie de joc; fără Gevrol ar fi fost strivit.
— Şi ce s-a întîmplat cu beţivul?
Şeful de post ridică din umeri.
— La naiba, răspunse el, îmi ceri prea mult! Era un om cumsecade, care şi-a petrecut noaptea la nişte prieteni şi pe care aerul de-afară 1-a zăpăcit la plecare. Ne-a explicat acest lucru cînd şi-a revenit din ameţeală, după vreo jumătate de oră. Nu, n-am văzut niciodată un bărbat atît de umilit de ce i se întîmplase. Plîngea de-a binelea. Spunea întruna cam aşa :
„Un tată de familie, la vîrsta mea! E ruşinos. Ce va spune soţia mea? Cevor crede copiii?"
55
— Vorbea mult despre soţia lui?
