— Numai despre ea. Cred că ne-a spus chiar numele. . Eudoxie, Leocadie.. Oricum, un nume de genul ăsta. Bietul om credea că e vinovat şi că îl vom ţine închis. Cerea sa trimitem pe cineva acasă la el. Cînd i s-a spus că e liber, am crezut că va înnebuni de fericire; ne-a sărutat mîinile şi a întins-o!
— Şi l-aţi închis împreună cu ucigaşul? întrebă Lecoq.
— După cum se cuvenea.
— Au vorbit?
— Să vorbească!. . Nici gînd! Omul era beat mort, îţi repet, aşa de beat că nu mai ştia nici cum îl cheamă. Cînd l-au tîrît în celulă, buf! a căzut ca un pietroi. Deîndată ce s-a trezit, i s-a deschis. . Nu, n-au vorbit.
Tînărul poliţist rămase pe gînduri.
— Asta e, murmură el.
— Ce spui?
— Nimic.
Dar gîndurile lui Lecoq nu erau dintre cele mai vesele.
„Am înţeles, îşi spunea în sinea lui. Acest beţiv, care nu e altul, decît complicele, e tot atît de abil pe cît de îndrăzneţ şi cu sînge rece. În timp ce noi îi cercetăm urmele, el ne spionează. Noi ne îndepărtăm, el îndrăzneşte să pătrundă în cîrciumă. Vine apoi aici, se lasă prins şi, graţie unui truc de o simplitate infantilă, cum sînt toate trucurile care au sorţi de izbîndă, ajunge să vorbească cu ucigaşul. Cît de perfect şi-a jucat rolul! I-a păcălit pe toţi sergenţii de stradă, pe ei, care se pricep totuşi la beţivi! Dar eu ştiu că el juca un rol, iar asta înseamnă ceva...
Ştiu că trebuie să interpretez invers tot ce a spus. A vorbit de familie, desoţie, de copii, deci n-are nici copii, nici soţie, nici familie...”
Se întrerupse. Îşi uitase obligaţiile, nu era momentul să se piardă în presupuneri.
— De fapt, reluă el cu voce tare, cum arăta beţivul ista?
— Era un om cumsecade, mare şi gras, cu obrajii roşii, favoriţi albi, cu o faţă lătăreaţă, ochi mici, nas borcănat, cu o mină de om prostuţ şi jovial.
— Ce vîrstă i-ai fi dat?
— Între patruzeci şi cincizeci de ani.
56
— Ai vreo idee cu ce se îndeletnicea?
— Pe legea mea! bătrînelul ăsta cu şapca şi mafer-lanul lui amplu, de culoare maro, este probabil vreun mic prăvăliaş sau vreun funcţionar.
Lecoq dădu să intre în post, cînd un gînd îl opri.
— Sper cel puţin, zise el, că beţivanul ăsta n-a comunicat cu văduva Chupin!
Şeful de post izbucni în rîs.
— Ei asta-i! Cum ar fi putut? răspunse el. Bătrîna se afla doar în celula ei! Ah, ticăloasa. Iată, nu e nici o oră de cînd a încetat să urle şi să
vocifereze. În viaţa mea n-am auzit cuvinte mai scîrboase şi mai îngrozitoare decît acelea pe care ni le-a strigat. Ar fi putut face să roşească
şi podeaua postului ; pînă şi beţivul a fost atît de zguduit încît s-a dus să-i vorbească prin vizetă ca s-o oblige să tacă.
Tînărul poliţist tresări atît de violent, încît şeful de post se opri brusc.
— Ce s-a întîmplat? bolborosi el. Te-ai supărat.. pentru ce?
— Pentru că, răspunse Lecoq furios, pentru că..
Şi, întrucît nu voia să mărturisească adevăratul motiv al enervării sale, intră în post, zicînd că se duce să-1 vadă pe prizonier.
Cu ochiul lipit de vizorul care serveşte gardienilor să-i supravegheze pe prizonierii din celule, Lecoq îl examina cu aviditate pe ucigaş. Puteai să
te întrebi dacă într-adevăr acolo se afla acelaşi om pe care îl văzuse cu cîteva ore mai devreme la Pulberărie, în picioare, în pragul uşii de comunicare, ţinînd patrula la respect aprins de mînie şi ură, cu fruntea sus, cu ochi scăpărători, cu buzele fremătînd.
Acum întreaga lui fiinţă trăda cea mai îngrozitoare prăbuşire sufletească, delăsarea, descurajarea, buimăceala, disperarea..
Era aşezat în dreptul vizorului, pe o bancă grosolană, cu coatele pe genunchi cu bărbia în mîna, cu ochii ficşi, cu buza lăsată a dezamăgire.
— Nu, şopti Lecoq, nu, acest om nu este ce pare să fie.
Îl examinase, ar fi vrut să-i vorbească. Intră. Omul înălţă capul, îşi opri asupra lui o privire lipsită de orice expresie, dar nu scoase un cuvînt.
— Ei? întrebă tînărul poliţist. Cum te simţi?
— Sînt nevinovat! răspunse omul cu o voce răguşită.
— Sper şi eu, dar asta-i treaba judecătorului. Eu am venit să aflu 57
dacă nu vrei să mănînci ceva.
