— Şi ce-i cu asta?! zise omul pe tonul cel mai insolent. E o crimă să
n-ai picioarele ca o marchiză?
— În tot cazul, nu în asta constă crima ta, zise încet tînărul poliţist.
Crezi că nu văd, cu tot noroiul, ce picioare albe şi curate ai? Unghiile sînt îngrijite şi pilite. .
Se întrerupse. O străfulgerare a geniului său cercetător îi trecu prin minte.
Trase un scaun, întinse deasupra un ziar şi-i spuse ucigaşului:
— Pune-ţi picioarele aici!
Omul încercă să se împotrivească.
— Nu opune rezistenţă, interveni directorul, noi sîntem mai mulţi.
Deţinutul se resemnă.
Se aşeză cum i se ordonase, şi Lecoq, înarmîndu-se cu un briceag, începu să cureţe cu iscusinţă noroiul ce rămăsese lipit de piele. Împărţi apoi praful în două părţi. O parte o înveli într-o bucată de hîrtie pe care şi-o strecură în buzunar, pe cealaltă o prezentă directorului, spunînd :
— Vă rog, domnule, primiţi-l, să fie pus în magazie şi să fie sigilat aici, sub ochii deţinutului! Nu trebuie ca acesta să pretindă mai tîrziu că
praful a fost substituit.
Directorul făcu ceea ce i se cerea şi, în timp ce lega şi sigila într-un săculeţ această „probă", ucigaşul ridică din umeri şi rînji.
E adevărat că sub această veselie cinică, Lecoq crezu că ghiceşte o nelinişte cumplită.
Hazardul îi era dator acest mic triumf drept compensaţie, căci evenimentele ulterioare aveau să-i înşele toate previziunile.
Ucigaşul nu ridică nici o obiecţie atunci cînd i se porunci să se dezbrace ca să-şi schimbe hainele îmbibate de sînge cu cele date de administraţie. Nici un muşchi al feţei nu trăda secretul din sufletul său în timp ce era supus acelor percheziţii dezonorante, care fac să roşească şi pe cei mai abjecţi sceleraţi.
Cu o indiferenţă încrîncenată, deţinutul îl lăsă pe supraveghetor să-1
62
caute în gură ca să se asigure că nu ascunde acolo vreunul din acele arcuri de ceas care taie cea mai solidă bară, vreunul din acele fragmente microscopice de mină de creion, de care se servesc prizonierii ca să scrie biletele pe care le schimbă între ei, ascunse într-un cocoloş de pîine.
După ce formalităţile înregistrării se terminară, deţinutul fu condus la celula secretă cu numărul trei.
Ieşise la fel cum intrase, înaintea gardianului, ca unul de-ai casei, care ştie unde trebuie să meargă.
— Ce bandit! exclamă grefierul.
— Ah! nu există nici o îndoială în privinţa asta, declară directorul.
Netrebnicul ăsta e cu siguranţă un răufăcător primejdios, un recidivist. Mi se pare chiar că l-am mai avut de chiriaş.. aş jura aproape.
Aşadar, aceşti oameni cu experienţă împărtăşeau părerea lui Gevrol.
Lecoq era singurul adept al propriei sale opinii.
El nu mai discuta. . la ce bun? De altfel, tocmai atunci fu adusă
văduva Chupin.
Călătoria o calmase, căci devenise mai blîndă decît o mieluşea. Dar, cînd o duceau în celulă, după ce-şi spusese numele şi prenumele, firea ei ieşi din nou la iveală şi o auziră cum se certa pe coridor cu gardianul.
Se terminase. Lecoq era liber pînă la venirea judecătorului de instrucţie, dar cum i se puneau mereu întrebări, sîcîit, ieşi şi se instala în faţa intrării.
Stătea acolo de trei ore, nemişcat, la fel ca borna pe care se aşezase, fără să ia în seamă nici frigul, nici trecerea timpului, cînd un cupeu opri în faţa gangului şi domnul d'Escorval coborî, urmat de un grefier.
Tînărul poliţist se ridică şi alergă în întîmpinarea lor, cu sufletul la gură, neliniştit.
— Cercetările mele pe teren, îi spuse judecătorul, îmi confirmă
părerea că te-ai orientat bine. E vreo noutate?
— Da, domnule, un fapt neînsemnat în aparenţă, dar de o importanţă
care. .
— Bine! îl întrerupse judecătorul. O să-mi explici imediat. Vreau însă înainte să-i iau un interogatoriu sumar deţinutului. Simplă formalitate pentru azi. Aşteaptă-mă aici.
Cu toate că judecătorul promisese să se grăbească, Lecoq conta pe 63
cel puţin o oră de aşteptare. Dar nu trecură nici douăzeci de minute, cînd domnul d'Escorval apăru.. fără grefier. Se grăbea şi i se adresă de departe tînărului poliţist.
