— Trebuie, spuse el, să mă întorc acasă într-o clipă. Nu pot să te-ascult.
— Totuşi, domnule..
— Destul! Cadavrele victimelor au fost duse la morgă. Aruncă-ţi o privire pe-acolo. Apoi în seara asta fă. . Da, fă ceea ce vei considera că
este util!
— Dar, domnule, mi-ar trebui..
— Mîine! Mîine. . la ora nouă, în cabinetul meu. . la Palat.
Lecoq vru să insiste, dar domnul d'Escorval urcase, sau mai curînd se aruncase în cupeu, şi vizitiul dădu bici calului.
— Ia te uită ce judecător! murmură tînărul poliţist, care rămăsese năuc pe chei. A înnebunit?
Şi un gînd neplăcut îl străfulgeră:
— Sau mai curînd, continuă el, deţine cheia enigmei? Nu cumva vrea să se lipsească de serviciile mele?
Această bănuială îl străbătu cu atîta cruzime, încît se întoarse grăbit, sperînd să descopere ceva din atitudinea ucigaşului, şi alergă să-şi lipească
ochiul de vizorul practicat în uşa grea a „secretului" .
Deţinutul era culcat pe un pat mizerabil, aşezat în dreptul uşii, cu faţa la perete, înfăşurat pînă la ochi în pătură.
Dormea?
Nu, căci, tînărul poliţist surprinse o mişcare ciudată. Mişcarea asta, pe care nu şi-o putu explica îl intrigă. Îşi lipi în dreptul deschizăturii urechea în locul ochiului şi desluşi un fel de tînguire înăbuşită! Nu exista nici o îndoială! Ucigaşul horcăia.
— Săriţi! strigă Lecoq înspăimîntat. Ajutor!
Doi gardieni veniră în goană.
— Ce s-a întîmplat?
— Deţinutul.. . acolo. . se sinucide.
Deschiseră ; era şi timpul.
Mizerabilul rupsese o fîşie din veşmintele sale, o înnodase în jurul gîtului şi, folosindu-se, ca de o manivelă, de o lingură de plumb ce-i 64
fusese adusă împreună cu hrana, se sugruma.
Medicul închisorii, după care se trimisese şi care îi luă sînge, declară că zece minute dacă mai treceau totul s-ar fi sfîrşit, sufocarea fiind aproape completă.
Cînd ucigaşul îşi reveni în simţiri, aruncă în jurul celulei o privire de nebun. S-ar fi putut spune că era uimit să se simtă în viaţă. O lacrimă mare îi ţîşni de sub pleoapele umflate, se rostogoli de-a lungul obrazului şi se pierdu în barbă.
Îi puseră întrebări peste întrebări. Nu scoase nici un cuvînt.
— Dacă se comportă aşa, zise medicul închisorii, cum e la secret şi nu i se poate da un tovarăş, trebuie să i se pună cămaşa de forţă.
După ce ajută la legarea deţinutului, Lecoq se retrase gînditor şi îngrozitor de emoţionat. Simţea cum sub masca misterioasă a acestei afaceri se afla o dramă cumplită.
„Oare ce s-a întîmplat? şoptea el. Nenorocitul a tăcut sau a mărturisit totul judecătorului de instrucţie? Pentru ce acest act de disperare?”
CAPITOLUL 13.
Lecoq nu dormi în noaptea aceea, deşi se împlineau mai mult de patruzeci de ore de cînd era în picioare, şi, ca să spunem aşa, nici nu mîncase nici nu băuse. Dar, chiar oboseala, emoţiile, neliniştea, speranţa transmiteau corpului său falsa energie a febrei, iar minţii luciditatea bolnăvicioasă ce rezultă în urma eforturilor extraordinare de gîndire.
O singură descoperire ar fi fost suficientă ca să facă lumină în acest întuneric în care se zbătea ancheta : identitatea ucigaşului.
Cine era el? Cine greşea şi cine avea dreptate? Gevrol, susţinut de toţi oamenii legii de la Prefectură, sau Lecoq, singur de partea cealaltă?
Părerea lui Gevrol se baza pe o dovadă formidabila: evidenţa, care-ţi stăpîneşte mintea datorită celor văzute.
Ipoteza tânarului poliţist nu avea ca suport decît o serie de observaţii subtile şi de deducţii, al căror punct de plecare era o frază rostită de ucigaş.
Şi totuşi, după o scurtă conversaţie cu grefierul domnului 65
d'Escorval, pe care îl întîlnise ieşind de la Prefectură, Lecoq nu mai avea nici o umbră de îndoială.
Acest băiat cumsecade, interogat cu iscusinţă de Lecoq, nu văzu nici un incovenient să-1 informeze ce se petrecuse în celula „de la secret" , între deţinut şi judecătorul de instrucţie.
De fapt nu se întîmplase nimic. Nu numai că ucigaşul nu mărturisise nimic domnului d'Escorval, dar chiar, îl asigurase grefierul, dăduse răspunsuri dintre cele mai evazive la întrebările ce-i fuseseră puse, iar la unele nu răspunsese deloc.
Ce puteai crede atunci despre actul de disperare al deţinutului?
Statistica închisorilor demonstrează că „răufăcătorii obişnuiţi" nu se sinucid. Ei „ţin la pielea lor", aşa compromisă cum este; sînt laşi, slabi. Pe de altă parte, nenorocitul care comite o crimă într-un moment de rătăcire caută aproape întotdeauna să scape de consecinţele actului său, încercînd să se sinucidă. Deci tentativa nereuşită a deţinutului reprezenta o puternică
