— Ei bine, femeile alea două se aflau acolo. Tocmai fugeau cînd te-au întîlnit. Eu le caut; sînt agent de la siguranţă, iată legitimaţia mea, vrei să-mi dai cîteva lămuriri?
Birjarul cel gras se îngălbeni.
— Ah, ticăloasele! strigă el. Nu mă mir acum de bacşişul pe care mi l-au dat. Un ludovic şi două monede de o sută de bani pentru cursă, cu totul treizeci de franci. Bani blestemaţi! Dacă nu i-aş fi cheltuit i-aş
arunca.
— Unde le-ai dus?
— Pe strada Bourgogne. Am uitat numărul, dar voi recunoaşte casa.
— Din nefericire n-au cerut să fie duse acasă.
— Cine ştie? Le-am văzut sunînd; au tras de cordon şi intrau cînd am plecat. Vreţi să vă duc?
68
În loc de răspuns, Lecoq se năpusti pe capră spunînd:
— Să mergem!
CAPITOLUL 14.
Să presupunem oare că femeile care au fugit în momentul crimei din circiuma văduvei Chupin sînt lipsite de orice dram de minte? Nu!
Putem admite oare că fugarele, conştiente de situaţia periculoasă în care se aflau, s-au lăsat duse pînă acasă de o trăsură luată în drum? Nici atît.
Deci speranţa birjarului de a le găsi era o himeră.
Deşi se gîndise la toate astea, Lecoq nu ezită totuşi să se caţere pe capră şi să dea semnalul de plecare: La drum!
Acţiona astfel potrivit unei axiome elaborată în orele sale de meditaţie şi care avea mai tîrziu să-i asigure reputaţia, axiomă formulată
astfel: „în ceea ce priveşte informaţia este necesar să te fereşti mai ales de ceea ce pare să fie adevărat; începe întotdeauna prin a crede ceea ce pare de necrezut" .
Pe de altă parte, procedînd astfel, tînărul poliţist îşi asigura bunăvoinţa birjarului şi, ca urmare, mai multe informaţii.
Cînd trăsura ajunse pe şoseaua Choisy, Lecoq îşi reluă întrebările :
— Să vedem, bătrîne, începu el. Mi-ai povestit lucrurile în mare, am nevoie de amănunte. Cum te-au oprit cele două femei?
— Foarte simplu. Duminică a fost pentru mine o zi pierdută. Şase ore de mers pe bulevard sub ploaia care n-a încetat o clipă. Ce mizerie! Şi pentru toată ciorba asta, la miezul nopţii n-aveam bacşiş decît treizeci de bănuţi. Eram atît de istovit, iar calul era şi el foarte obosit, aşa încît m-am hotărît să mă întorc. Cînd, pe strada Chevaleret, după ce trecusem de strada Picând, am observat de departe două femei stînd sub un felinar.
Trec prin faţa lor, ele încep să mă strige : „Birjar, birjar!" Fac pe surdul.
Atunci una dintre ele aleargă după mine, strigînd: „Un ludovic, un ludovic bacşiş" . Stăteam pe gînduri; cînd, culmea, femeia adaugă : „Şi zece franci pentru cursă" . Opresc brusc.
Lecoq fierbea de nerăbdare, dar îşi dădea seama că întrebările directe şi rapide nu vor rezolva nimic. Cel mai înţelept era să asculte tot.
69
— Şi acum, spune-mi cum erau cele două femei? Te întreb cum arătau, drept ce le-ai fi luat?
— Dumnezeule! răspunse birjarul, mi s-au părut două.. două nu prea grozave.
— Ah!.. şi cum erau îmbrăcate?
— La fel ca domnişoarele care merg să danseze la Curcubeu, mă-nţelegeţi? Numai că una avea o înfăţişare înstărită, pe cînd cealaltă.. Oh, ce scursoare!
— Care dintre ele a fugit după tine?
— Cea care avea o înfăţişare jalnică, cea care. . Drace! strigă el. Am remarcat ceva în acel moment. Una dintre cele două ticăloase îi spunea celeilalte „Doamnă" , pe cînd cealaltă o tutuia şi o repezea.
— Aha! exclamă tînărul poliţist pe trei tonuri diferite. Aha! Şi care, mă rog, vorbea cu „tu" ?
— Cea care era mai prost îmbrăcată. O scutura pe cealaltă, o zgîlţîia cu putere şi-i spunea : „Nenorocito, vrei să ne pierzi? Ai să leşini cînd vom fi acasă, haide!” Cealaltă răspundea pe un ton plîngăreţ : „Aveţi dreptate, doamnă, aveţi dreptate, dar nu mai pot" . Şi se vedea într-adevăr că nu mai poate, încît mi-am zis : „Iată una care a băut peste măsură" .
Acestea erau întîmplările, de o extraordinară importanţă, care confirmau, rectificînd, primele ipoteze ale lui Lecoq.
După cum bănuise, cele două femei nu erau de aceeaşi condiţie socială. Numai că el se înşelase atribuind superioritate femeii cu ghetuţe fine şi toc înalt, a căror urmă inegală îi dezvăluise slăbiciunea acesteia.
Superioritatea aparţinea celei care lăsase urmele în pantofii fără toc.
De-acum înainte, Lecoq era încredinţat că una dintre cele două
fugare era servitoarea, cealaltă, stăpîna.
— Asta-i tot, bătrîne? îl întrebă el pe însoţitorul său.
