Un „sst" prietenos a fost singurul răspuns al tînărului poliţist.
Avea nevoie de întreaga atenţie ca să-şi ordoneze în minte noile informaţii.
Coborînd în faţa grilajului de la Palatul de Justiţie, reuşi cu multă
greutate să-1 concedieze pe bătrînul birjar care voia să rămînă la ordinele lui.
Ajuns apoi la etajul trei din aripa stîngă a Palatului, la capătul acelei lungi, înguste şi întunecoase galerii care se numeşte galeria de instrucţie, Lecoq se adresă unui uşier instalat în spatele unui birou de stejar : 74
— Domnul d'Escorval este cu siguranţă în cabinet? întrebă el.
Uşierul dădu cu tristeţe din cap.
— Domnul d'Escorval, răspunse el, n-a venit azi-dimineaţă şi nu va veni încă luni de zile. .
— Cum aşa? Ce vrei să spui?
— Ieri-seară, coborînd din cupeu, în faţa uşii, a căzut atît de rău încît şi-a rupt piciorul.
CAPITOLUL 16.
Asemenea accidente se întîmplă în fiecare zi.
Cu toate astea, auzind de nenorocirea domnului d'Escorval, Lecoq făcu o mutră atît de dezamăgită, încât uşierul nu se putu stăpîni să nu izbucnească în rîs.
— Ce vedeţi în asta atît de extraordinar? întrebă el.
— Eu, nimic.
Tînărul poliţist minţea. Fusese frapat de ciudata coincidenţă a celor două evenimente: încercarea ucigaşului de a se sinucide şi căzătura judecătorului de instrucţie. Dar nu-i lăsă acestui vag presentiment timpul să se închege. Ce legătură ar fi putut să fie între cele două întâmplări?
De altfel, în ceea ce-1 privea, nu întrevedea nici un prejudiciu, ba din contră. Nu se putea împiedica să nu-şi spună că datorită acestei întâmplări nenorocite era scutit de a mai avea relaţii - lucru îngrozitor de neplăcut - cu un ins ale cărui aere de superioritate plină de dispreţ parcă îl striveau.
— Vin pentru afacerea aceea importantă de alaltăieri.
— De ce nu spuneţi aşa! Sînteţi aşteptat; a fost chiar trimis un băiat să vă caute la Prefectură. Judecătorul de instrucţie este acum domnul Segmuller. Da, reluă uşierul, care era dispus să pălăgrăvească, domnul Segmuller. . Nu-1 cunoaşteţi? E un om cumsecade şi care nu stă încruntat tot timpul ca aproape toţi ceilalţi. El e cel despre care un deţinut, după ce a fost interogat, a spus : „Diavolul ăla m-a descusut aşa de bine, încît cu siguranţă că o să mi se taie capul; dar mi-e totuna, e băiat bun!"
Înviorat de aceste amănunte de bun augur, tînărul poliţist bătu la uşa ce-i fusese indicată.
75
— Intră! se auzi o voce sonoră.
Intră şi se află în faţa unui bărbat de vreo patruzeci de ani, destul de înalt, plinuţ, care înainte de toate i se adresă cu:
— Sînteţi agentul Lecoq? Perfect! Luaţi loc, eu mă ocup de afacere, voi fi al dumneavoastră în cinci minute.
Lecoq ascultă şi, cu perspicacitatea interesului stîrnit, începu să-1
studieze pe furiş pe judecătorul al cărui colaborator urma să devină.
Înfăţişarea acestuia se potrivea perfect cu spusele uşierului.
Sinceritatea şi bunăvoinţa străluceau pe obrazu-i plin, luminat de ochii albaştri foarte blînzi. Totuşi, tînărul poliţist îşi dădu seama că e imprudent să te încrezi total în aceste aparenţe benigne.
Şi nu se-nşela.
Domnul Segmuller avea una dintre cele mai pătrunzătoare şi mai vii inteligenţe, dar sistemul său - fiecare judecător îl are pe-al lui - era cumsecădenia. Afecta simplitatea şi sinceritatea, fără ca, totuşi, vreodată, sobrietatea lui de magistrat să aibă de suferit. Vocea lui avea intonaţii atît de paterne, dădea o aparenţă atît de nevinovată subtilităţii întrebărilor şi înţelegerii răspunsului, încît cel pe care-1 interoga uita să fie cu ochii-n patru şi se lăsa furat. Cînd, în sinea lui, deţinutul se felicita pentru bunătatea cam naivă a judecătorului, era de fapt întors pe dos ca o mănuşă.
Alături de judecător stătea grefierul. Se numea Goguet. Era scund, obez, imberb şi surîzător. Pe faţă i se citea nu bunătatea ci de-a dreptul neghiobia, căci era prostuţ de-a binelea.
După cum spusese, domnul Segmuller studia cazul care îi apăruse pe neaşteptate. Pe biroul său erau etalate dovezile adunate de Lecoq, de la scama de lînă pînă la cercelul de diamant.
El citea şi recitea raportul scris de Lecoq şi, urmărind diversele afirmaţii, examina obiectele aşezate în faţa lui, sau consulta planul terenului. După o jumătate de oră bună şi nu după cinci minute, judecătorul îşi împinse fotoliul spre spate.
— Domnule agent, i se adresă el, domnul d'Escorval m-a prevenit printr-o notă pe marginea dosarului că sînteţi un om inteligent, demn de încredere.
— Am cel puţin bunăvoinţă.
— Oh, aveţi mai mult decît atît: e pentru prima oară că mi se aduce 76
un raport aşa de complet ca al dumneavoastră. Sînteţi tînăr; dacă veţi persevera, vă cred destinat să aduceţi mari servicii.
Tînărul poliţist se înclină, bîlbîindu-se, palid de plăcere. Se simţea capabil de lucruri extraordinare; era gata să treacă prin foc pentru acest judecător care îl primea atît de bine. Şi în ochii lui străluci un asemenea entuziasm încît domnul Segmuller nu se putu împiedica să nu zîmbească.
— Cum aţi acţionat de ieri încoace? Domnul d'Escorval v-a dat vreun ordin? Aţi cules vreo informaţie?
— Domnule, cred că nu mi-am pierdut timpul degeaba.
