— Pot să-ţi spun, o întrerupse judecătorul: ţi se reproşează că ai împiedicat cît ai putut aplicarea legii şi ai căutat să derutezi justiţia. Ia seama, văduvă Chupin, asta înseamnă complicitate. Cînd poliţia a sosit, 79
chiar în momentul crimei, ai refuzat să răspunzi.
— Am spus tot ce ştiam.
— Bine! Repetă deci.
Domnul Segmuller trebuia să fie mulţumit. Condusese în aşa fel interogatoriul încît văduva Chupin era în mod firesc împinsă să prezinte faptele ca şi cînd ar fi făcut-o din proprie iniţiativă.
Era un cîştig capital.
Lăsînd-o să acţioneze numai după propria-i inspiraţie, ar fi trebuit să
obţină versiunea integrală cu care bătrîna îşi propusese să înlocuiască
adevărul.
Nici judecătorul, nici Lecoq nu se îndoiau că această versiune fusese pusă la cale de ucigaş şi de falsul beţiv la postul din Piaţa Italiei şi transmisă apoi văduvei Chupin prin acel îndrăzneţ complice.
— Treaba e foarte simplă, începu preacinstita cîrciu-măreasă.
Duminică seara, eram singură în colţul meu de lîngă foc, în sala de jos a localului meu, cînd, deodată, uşa se deschide şi văd intrînd trei bărbaţi şi două doamne.
Domnul Segmuller şi tînărul poliţist schimbară o privire rapidă.
Complicele văzuse că fuseseră luate amprentele, deci nu încerca să
conteste prezenţa celor două femei.
— Ce oră era? întrebă judecătorul.
— Aproape unsprezece.
— Continuă.
— De îndată ce s-au aşezat, oamenii ăia mi-au comandat un castron de vin a la frangaise. Fără să mă laud, n-am pereche în prepararea acestei băuturi. Îi servesc, bineînţeles, şi imediat după aceea, cum aveam să
cîrpesc nişte cămăşi pentru băiat, urc în camera mea, care se află la etajul întîi.
— Lăsîndu-i singuri pe oamenii aceia?
— Da, domnule judecător.
— Asta înseamnă, în ceea ce te priveşte, că aveai multă încredere în ei.
Văduva dădu trist din cap.
— Cînd n-ai nimic, rosti ea, nu te temi de hoţi.
— Continuă, continuă. .
80
— Deci eram sus cam de-o jumătate de oră, cînd am fost strigată de jos : „Ei, bătrîno!" Cobor şi mă trezesc faţă în faţă cu un individ înalt, foarte bărbos, care tocmai intrase. Voia un păhărel de tărie. Îl servesc, singur la masă..
— Şi urci din nou? o întrerupse judecătorul.
Înţelesese oare văduva Chupin ironia? Fizionomia ei nu lăsa să se ghicească nimic.
— Desigur, domnule dragă, răspunse ea. Numai că de data asta abia mi-am reluat degetarul şi acul, că aud un scandal teribil în sală. Cobor în grabă scara ca să restabilesc ordinea. Ei, da! Primii trei se năpustiseră
asupra ultimului venit şi îl doborau cu lovituri, dragă domnule, îl omorau, nu alta. Am strigat.. dar parcă aş fi ciripit. Iată însă că individul care era singur contra trei scoate un pistol din buzunar, trage şi omoară pe unul dintre ceilalţi, care se rostogoleşte la pămînt. Eu, de frică, pic în şezut pe scară şi, ca să nu mai văd, căci curgea sînge, îmi ridic şorţul peste cap. O
clipă mai tîrziu domnul Gevrol soseşte cu agenţii săi, sparge uşa şi iată..
Cine n-ar fi fost prevenit s-ar fi putut lăsa păcălit de candoarea văduvei Chupin, care povestea cu atîta naturaleţe şi reuşea să mimeze atît de firesc sinceritatea, surpriza sau spaima. Din nefericire o trădau ochii, ochii ei mici, cenuşii, mobili ca aceia ai unei sălbăticiuni neliniştite, în care viclenia aprindea scîntei.
Nici un muşchi de pe obrazul domnului Segmuller nu trădase impresiile acestuia în timp ce bătrîna povestea, debitîndu-şi istoria cu o volubilitate prestigioasă.
Cînd tăcu, să-şi tragă sufletul, judecătorul se ridică fără să spună un cuvînt şi se apropie de grefier pentru a supraveghea redactarea procesului verbal al acestei prime părţi a interogatoriului.
Din colţul unde era aşezat, cu modestie, Lecoq nu înceta s-o observe pe deţinută.
După cîteva mici observaţii făcute zîmbitorului Goguet, domnul Segmuller veni să se aşeze lângă sobă, considerînd că a sosit momentul să
imprime un ritm mai vioi interogatoriului.
— Aşadar, văduvă Chupin, afirmi că n-ai rămas nici măcar o singură
