Era de netăgăduit faptul că văduva Chupin avea o înţelegere secretă, atît şi nimic mai mult.
— Ticăloasa asta ştie tot! murmură Lecoq.
— Da, răspunse judecătorul, mi-a demonstrat aproape că îi cunoaşte pe oamenii care se aflau la ea în cârciumă, pe femei, pe victime, pe ucigaş, în sfîrşit pe toţi. E sigur că îl cunoaşte pe acel Gustave.. I-am citit-o în priviri. Mi-a dovedit că ştie cine e Lacheneur, acest necunoscut pe care soldatul muribund voia să se răzbune, acest personaj misterios care deţine, evident, cheia enigmei. Pe omul ăsta va trebui să-1 găsim.
— Ah! îl voi găsi, strigă Lecoq, chiar dacă va trebui să-i întreb pe 85
cei unsprezece mii de oameni care se plimbă prin Paris! Dar dacă, dar dacă, continuă Lecoq, zgripţuroaica asta bătrînă s-ar hotărî să vorbească la următorul interogatoriu?!
— Ar fi bine, dar nu va vorbi.
Tînărul poliţist dădu din cap. Era şi părerea lui. Nu-şi făcea nici o iluzie în privinţa asta.
— Femeile nu vorbesc niciodată, continuă judecătorul. Cel mai încăpăţînat bărbat se simte strivit măcar în faţa evidenţei; el încetează să
mai lupte, mărturiseşte. Femeile îşi bat joc de ea. Bărbaţii, în funcţie de mediul social în care s-au născut, imaginează şi construiesc diferite sisteme de apărare. Femeile, indiferent de condiţia lor socială, n-au decît un singur sistem: neagă mereu şi plîng. Cînd, la viitorul interogatoriu o voi încolţi pe văduva Chupin, fii sigur că va găsi destule lacrimi. Măcar de-aş
şti ceva despre mobilul care o determină să acţioneze astfel. Dar n-am nici un indiciu. Cine poate să-mi spună ce interes deosebit îi porunceşte să
tacă? Îşi apără cauza? E complice?
— Într-adevăr, răspunse încet Lecoq, această ipoteză îmi vine firesc în minte. Dacă însă văduva Chupin este complice, ucigaşul nu este personajul pe care îl bănuim, este pur şi simplu ceea ce pare a fi.
Obiecţia păru să-1 convingă pe domnul Segmuller.
— De ce atunci, exclamă el, de ce?
— Oare de ce falsul beţiv n-ar fi orbit-o pe Chupin făcînd să-i strălucească prin faţa ochilor cele mai formidabile speranţe? De ce nu i-ar fi promis bani, o sumă substanţială?
Lecoq, se întrerupse, grefierul intră în birou. În spatele lui venea un gardian, care salută respectuos.
— Domnule, i se adresă acesta judecătorului, domnul director al închisorii mă trimite să vă întreb dacă trebuie s-o ţină în continuare la secret pe văduva Chupin. Ea e deznădăjduită din cauza acestei măsuri.
Domnul Segmuller reflectă un moment.
— Desigur, murmură el, asta înseamnă o agravare deosebită a pedepsei, dar dacă o las pe această femeie să comunice cu alţi deţinuţi, o bătrînă recidivistă ca ea va găsi cu siguranţă un mijloc ca să trimită
informaţii în afară. Şi asta nu e de admis; interesul justiţiei şi al adevărului trebuie să fie mai presus de orice, aşa că, ordonă el, deţinuta rămîne la 86
secret pînă la noi ordine.
Gardianul salută, făcu stînga împrejur şi se îndepărtă.
După ce uşa se închise, grefierul scoase din buzunar un plic mare.
— Iată, spuse el, un mesaj de la domnul director.
Judecătorul rupse plicul şi citi cu voce tare :
„Nu ştiu cum să-1 sfătuiesc pe domnul judecător de instrucţie ca să
ia cele mai serioase precauţii cînd îl va interoga pe deţinutul Mai. De latentativa de sinucidere care a dat greş, acest deţinut este într-o asemeneastare de agitaţie încît a fost necesar săi se lase cămaşa de forţă. N-aînchis ochii toată noaptea şi gardienii care l-au vegheat se aşteptau înfiecare moment să vadă declanşîndu-se nebunia. Totuşi n-a scos uncuvînt. Cînd, de dimineaţă, i-au fost aduse alimente, le-a respins cuscîrbă şi nu sînt departe de a crede că vrea să moară de foame. Rar amvăzut un răufăcător atît de periculos. Îl cred capabil să se dedea la actelecele mai îngrozitoare.”
Judecătorul se aşeză la fel cum stătea atunci cînd o interogase pe văduva Chupin, aproape de foc, şi sună pentru a da ordin să fie introdus deţinutul, singur. Accentuă acest cuvînt : singur.
O secundă mai tîrziu, uşa se deschise cu o violenţă nemaipomenită
şi ucigaşul intră sau mai bine zis se năpusti în cabinet. Goguet se făcu palid în spatele mesei, iar Lecoq făcu un pas, gata să intervină.
Dar, ajuns în mijlocul încăperii, bărbatul se opri şi plimbă în jurul lui o privire scrutătoare.
— Unde e judecătorul? întrebă el cu voce răguşită.
— Judecătorul sînt eu, răspunse domnul Segmuller.
— Nu... celălalt.
— Care celălalt?
— Cel care a venit să mă interogheze ieri-seară?
— I s-a întîmplat un accident. Plecînd de la dumneavoastră şi-a rupt un picior.
— Oh...
— Eu îl înlocuiesc.
Dar deţinutul păru că nu mai aude. Agitaţiei frenetice îi urmă brusc o stare de prăbuşire totală.
