Trăsăturile contractate de furie se destindeau. Se făcuse palid, se 87
clătina.
— Reveniţi-vă, i se adresă judecătorul binevoitor, şi dacă vă simţiţi prea slăbit pentru a rămîne în picioare, aşezaţi-vă pe un scaun.
— Mulţumesc mult pentru bunătatea dumneavoastră, domnule, răspunse deţinutul, dar nu-i nimic. . am fost ca orbit, dar a trecut.
— N-aţi mîncat poate de multă vreme.
— N-am mai mîncat de cînd acest om - îl arătă pe Lecoq - mi-a adus pîine şi şuncă acolo în celulă.
— Simţiţi nevoia să mîncaţi ceva?
— Nu. Cu toate astea, totuşi... dacă aţi avea bunătatea, aş bea un pahar cu apă.
— Vreţi un pahar de vin?
— Aş prefera apă.
I s-a adus ceea ce ceruse.
Îşi turnă pe dată un pahar pe care îl înghiţi dintr-o sorbitură, apoi încă unul, pe care îl goli încet.
S-ar fi putut spune că sorbea viaţă. Părea că renaşte.
CAPITOLUL 18.
Din douăzeci de deţinuţi care ajung în faţa judecătorului de instrucţie, cel puţin optsprezece se prezintă înarmaţi cu un sistem complet de apărare, conceput şi revizuit în liniştea „secretului".
Vinovaţi sau nu, ei adoptă un rol începînd din momentul în care cu inima zvîcnind, cu gîtul uscat, trec pragul cabinetului de temut, unde îi aşteaptă magistratul care îi anchetează.
De data asta însă, domnul Segmuller nu credea că ar avea de înfruntat asemenea aparenţe înşelătoare.
Era clar pentru el că deţinutul nu se gîndise la nici o prefăcătorie, deoarece, pe cît de răvăşit păruse la sosire, pe-atît de reală era prăbuşirea de-acum.
Cel puţin, pericolele de care îi vorbise directorul închisorii erau înlăturate. Aşa că judecătorul se duse să se aşeze la birou. Aici era mai în largul lui, şi, ca să spunem aşa, se simţea mai puternic.
Aici stătea cu spatele la lumină, cu faţa în umbră şi, la nevoie, putea, 88
printr-o simplă aplecare, să disimuleze o surpriză, o impresie prea vie. Din contră, deţinutul rămînea în plină lumină şi nici o tresărire a feţei, nici o clipire a pleoapelor nu trebuia să scape unei atenţii scrupuloase.
— Vă simţiţi mai bine? îl întrebă judecătorul de instrucţie.
— Mă simt foarte bine.
— Sper, continuă judecătorul pe un ton părintesc, că acum vă veţi linişti. Ieri aţi încercat să vă sinucideţi. Era o crimă adăugată la altele. . o crimă care. .
Deţinutul îl întrerupse cu un gest brusc
— N-am comis crime, spuse el cu o voce încă plină de duritate, dar care nu mai era ameninţătoare. Fiind atacat, mi-am apărat pielea, ceea ce e dreptul fiecăruia. S-au repezit trei asupra mea, ca turbaţi. . am omorît ca să
nu fiu omorît. E o mare nenorocire şi mi-aş da o mînă ca să o răscumpăr, dar conştiinţa nu mă mustră nici măcar atîtica.
„Atâtica” . . însemna o pocnitură a unghiei degetului mare pe dinţi.
— Totuşi, continuă el, am fost arestat şi tratat ca un asasin. Cînd m-am văzut singur în coşciugul ăla de piatră pe care îl numiţi „secret", mi s-a făcut frică, mi-am pierdut capul. Mi-am zis : „Băiete, te-au înmormîntat de viu, trebuie să mori repede, dacă nu vrei să suferi" . Am încercat să mă
sugrum. Moartea mea nu făcea rău nimănui ; n-am nici soţie, nici copii care să trăiască de pe urma muncii mele, îmi aparţin numai mie însumi.
Ceea ce nu i-a oprit ca, după ce mi-au luat sînge să mă lege într-un sac de pînză ca pe-un nebun. Am crezut că-mi voi pierde minţile. Gardienii au stat lîngă mine toată noaptea ca nişte copii care se învîrt în jurul unei fiare înlănţuite. Mă pipăiau, mă priveau, îmi treceau lumânarea prin faţa ochilor.
Toate astea fuseseră debitate cu un sentiment de profundă
amărăciune, dar fără mînie, cu forţă, dar fără patetism, asemeni tuturor stărilor resimţite acut.
După un minut de gîndire domnul Segmuller reluă:
— Pînă la un punct prima faptă disperată e explicabilă, văzîndu-vă
în închisoare. Dar, mai tîrziu, chiar în această dimineaţă, aţi refuzat hrana care vi s-a oferit.
Figura posomorită a bărbatului se lumină brusc la această întrebare şi, în şfîrşit, izbucni într-un rîs vesel, deschis, sonor.
89
— Asta, răspunse el, e altceva. Desigur, am refuzat totul pentru că
aveam mîinile prinse în sac şi paznicii pretindeau să mă facă să înghit dîndu-mi de mîncare ca unui bebeluş căruia doica îi oferă supiţa. Unul a încercat să-mi bage lingura în gură. Am încercat să-1 muşc. Pentru asta s-a spus, arătîndu-mă : „Iată un răufăcător de temut, un mare scelerat!"
