CAPITOLUL 20.
Dacă domnul Segmuller rămase tăcut, cu coatele sprijinite de tăblia biroului şi mîinile la ochi, e pentru că în această poziţie putea, numai desfăcînd degetele, să-şi studieze omul în voie.
Atitudinea ucigaşului era surprinzătoare.
Odată terminat complimentul în engleză, el rămăsese în mijlocul cabinetului, uluit, pe jumătate mulţumit, pe jumătate neliniştit, dar tot atît de în largul lui ca şi cînd s-ar fi aflat pe scena unde spunea că îşi petrecuse jumătate din viaţă.
E adevărat că pînă acum domnul Segmuller nu-1 atacase în mod serios. Nu utilizase nici una din armele pe care Lecoq i le pusese la dispoziţie.
— Recunosc, i se adresă el deţinutului, vorbiţi curent cele trei limbi importante din Europa. E un talent rar. Dar asta nu stabileşte identitatea dumneavoastră, continuă Judecătorul. Puteţi să indicaţi o persoană
onorabilă care să vă garanteze identitatea?
— Ei . . domnule, sînt şaisprezece ani de cînd am părăsit Franţa şi trăiesc pe drumuri şi în bîlciuri.
— Lăsaţi astea, vorbiţi-mi mai bine de ultimul patron, domnul Simpson.
— Domnul Simpson e un om bogat şi cinstit, răspunse pe un ton ofensat deţinutul. În Germania are un teatru de marionete, în Anglia 94
prezintă lucruri supranaturale, după gustul ţării respective.
— Ei bine! acest milionar poate să depună mărturie în favoarea dumneavoastră, trebuie să fie uşor de găsit.
— Desigur, răspunse deţinutul cu emfază, domnul Simpson nu poate spune decît lucruri bune despre mine. Este destul de cunoscut ca să poată
fi găsit, numai că va fi nevoie de un oarecare timp.
— De ce?
— Pentru că la ora asta trebuie să fie în drum spre America. Tocmai călătoria asta m-a determinat să-1 părăsesc. Mi-e frică de mare.
Teama, ale cărei gheare ascuţite sfîşiau inima lui Lecoq, dispăru. Şi răsuflă uşurat.
— Cînd afirm că e pe drum, reluă cu vioiciune deţinutul, s-ar putea să mă înşel, şi el să nu fi plecat încă. Ceea ce e sigur e că atunci cînd ne-am despărţit îşi aranjase toate treburile pentru a se îmbarca.
— Pe ce navă trebuia să facă traversarea?
— Nu mi-a spus.
— Unde v-aţi despărţit?
— La Leipzig.
— Cînd?
— Vinerea trecută.
Domnul Segmuller ridică batjocoritor din umeri.
— Eraţi dumneavoastră vineri la Leipzig? se miră el. De cînd sînteţi la Paris?
— De duminică, de la ora patru după-masă.
— Iată ce va trebui să dovediţi.
— Cum să dovedesc?
— Am să vă ajut, spuse judecătorul. Oamenii de la hanul unde aţi locuit la Leipzig v-au remarcat probabil.
— N-am locuit la han.
— Unde aţi mîncat, unde aţi dormit?
— În căruţa mare a domnului Simpson. Fusese vîndută, dar nu trebuia să fie livrată decît în portul în care se îmbarca.
— Şi care e acel port?
— Nu ştiu.
— Aşadar, reluă domnul Segmuller, nu oferiţi justiţiei decît simpla 95
dumneavoastră afirmaţie?
— Aşteptaţi, zise deţinutul, întinzînd braţele ca şi cum ar fi vrut să
prindă cu mâna o inspiraţie încă neclară, aşteptaţi... Cînd am sosit la Paris aveam un cufăr.
— Şi?
