— E plin cu rufărie ce poartă prima literă a numelui meu. Am înăuntru paltoane, pantaloni, două costume pentru meseria mea..
— Treceţi peste asta.
— Coborînd din tren, am dus acest cufăr într-un hotel din apropierea gării.
— Cum se numeşte hotelul?
— Vai, domnule judecător, e exact ceea ce vreau să-mi amintesc ; am uitat. Dar n-am uitat clădirea, mi se pare c-o văd şi-acum şi, dacă mă
veţi duce acolo, o voi recunoaşte cu siguranţă. Oamenii de la hotel mă vor recunoaşte şi, de altfel, cufărul meu va fi acolo în chip de dovadă.
În sinea lui, Lecoq îşi promitea să facă o mică anchetă în hotelurile care înconjurau Gara de Nord.
— Fie, rosti judecătorul, vom face ceea ce ne-aţi cerut. Acum, două
întrebări : Cum, de-abia sosit la Paris la ora patru după-amiază, vă aflaţi la miezul nopţii la Pulberărie, un bîrlog de răufăcători, aşezat în mijlocul maidanelor, imposibil de găsit noaptea, dacă nu-1 cunoşti? În al doilea rînd, cum de sînteţi atît de sărăcăcios îmbrăcat dacă aveţi toate hainele pe care mi le-aţi înşirat?
La acesta întrebare deţinutul zîmbi.
— Veţi înţelege, domnule judecător, răspunse el. Cînd călătoreşti cu clasa a treia îţi cam oboseşti veşmintele, iată de ce, la plecare, m-am îmbrăcat cu ce aveam mai rău. Cînd am sosit şi am simţit sub paşii mei pavajul Parisului, parcă înnebunisem ; aveam bani, era duminica carnavalului, nu m-am gîndit decît să chefuiesc şi nu mi-a trecut prin minte să mă schimb. Cum odinioară petreceam la bariera Italiei, am alergat aici şi am intrat într-un birt. În timp ce mîncam, doi indivizi de lîngă mine se înţelegeau să-şi petreacă noaptea la Curcubeu. I-am rugat să
mă ducă şi pe mine acolo, ei au fost de acord, am plătit un rînd şi am plecat. Dar la bal, tinerii m-au părăsit ca să danseze şi am început să mă
plictisesc de moarte. Supărat, am ieşit, şi nevrînd să întreb care e drumul, 96
o prostie, ce mai! m-am rătăcit pe un cîmp fără case. Tocmai voiam să mă
întorc pe unde venisem, cînd am observat o lumină în apropiere. M-am îndreptat drept spre ea. . şi am ajuns ia cârciuma asta blestemată.
— Cum s-au petrecut lucrurile?
— Oh, foarte simplu. Intru, strig, vine, cer o băutură tare, mi se serveşte, mă aşez şi aprind o ţigară de foi. Apoi privesc în jur. Localul era atît de înspăimîntător încît ţi se făcea părul măciucă. La o masă, trei bărbaţi şi două femei beau, vorbind încet. Se pare că mutra mea nu le-a fost pe plac. Unul dintre ei se scoală, vine la mine şi-mi zice : „Eşti de la poliţie? Ai venit aici ca să ne spionezi? E clar ce învîrţi" . Eu îi răspund că
nu sînt de la poliţie, el spune că da, eu susţin că nu... ba da, ba nu. . Pe scurt el se jură că e sigur de acest lucru şi chiar că am o barbă falsă.
Spunînd asta, mă apucă de barbă şi trage. Mă doare, mă ridic, şi, zbang, cu un pumn îl trîntesc la pămînt. Nenorocire! Ceilalţi vin asupra mea. Aveam revolverul.. restul îl ştiţi.
— Şi cele două femei ce făceau în timpul ăsta?
— Ah! eram prea ocupat ca să fiu atent la ele. Au şters-o.
— Dar le-aţi văzut cînd aţi sosit. Cum arătau?
— Erau, pe-onoarea mea! două şmechere urîte, cu înfăţişare de soldăţoi şi negre tuci.
Ultimele îndoieli ale domnului Segmuller dispărură aşa cum se topeşte ceaţa în soare cînd deţinutul declară că femeile erau înalte şi negricioase. După el, această îndrăzneaţă aserţiune demonstra că ucigaşul şi văduva Chupin se înţeleseseră între ei. Dacă omul ar fi zis : „Femeile erau blonde" , domnul Segmuller n-ar fi ştiut ce să mai creadă. Desigur, satisfacţia sa a fost imensă, dar trăsăturile feţei rămaseră de nepătruns. Era important să-i lase deţinutului impresia că a reuşit să „fenteze" ancheta.
— Înţelegeţi, i se adresă judecătorul pe cel mai binevoitor ton, cît de important este să le găsim pe cele două fentei. Dacă mărturia lor se potriveşte cu ceea ce afirmaţi, situaţia dumneavoastră se va îmbunătăţi foarte mult.
— Da, înţeleg acest lucru, dar cum să punem mîna pe ele?
— Aţi observat ceva ce ar putea să le precizeze înfăţişarea şi să
uşureze cercetările?
— N-am remarcat nimic, zise el rece.
97
De cîtăva vreme domnul Segmuller îşi deschisese biroul. Scoase de aici cercelul ridicat de la locul crimei şi i-1 arătă brusc deţinutului, spunînd :
— Deci n-aţi observat acest cercel în urechea uneia dintre cele două
femei?
Deţinutul îşi păstră aceeaşi imperturbabilă nepăsare. El luă cercelul, îl examina cu atenţie, îl făcu să strălucească în lumină, îi admiră focurile şi zise :
— E o piatră frumoasă, dar n-am remarcat-o.
— Piatra asta e un diamant, insistă judecătorul.
— Aha!
— Da, care valorează mai multe mii de franci.
— Atît de mult?
Exclamaţia era în spiritul rolului, dar ucigaşul nu ştiu să pună în ea naivitatea potrivită, sau mai curînd o exagera.
