— Desigur! Este pachetul pe care directorul l-a sigilat la grefă.
Judecătorul desfăcu sacul și goli pe o foaie de hârtie praful pe care îl conținea.
— N-ai uitat, i se adresă el deținutului, că acest praf provine de la noroiul care îți acoperea picioarele până la gleznă. Agentul de poliție care l-a strâns s-a deplasat până la postul unde ți-ai petrecut noaptea și a constatat că acest praf este țntru totul asemănător celui din celula în care ai stat. Deci, continuă judecătorul, avem certitudinea că te-ai murdărit intenționat. Ce intenții aveai?
— Voiam...
— Lasă-mă să termin. Cu siguranță că, încercând să păstrezi secretul identității, să-ți asumi personalitatea unui om de la periferia societăţii, a unui saltimbanc, te-ai gîndit că vei fi trădat de cercetările asupra persoanei dumitale. Ai prevăzut ce vor gîndi cei de la grefă atunci cînd vei fi dezbrăcat şi cînd se va vedea ieşind din nişte cizme murdare, grosolane, scîlciate, ca astea pe care le porţi, nişte picioare îngrijite ca ale dumitale, căci ai picioarele tot atît de îngrijite ca şi mîinile, iar unghiile de la mîini sînt pilite. Şi-atunci ce-ai făcut? Ai vărsat conţinutul ulciorului care se afla în celulă şi ai tropăit în noroi.
În timpul acestui rechizitoriu figura deţinutului exprimă rînd pe rînd nelinişte, cea mai comică uimire şi, în sfîrşit, o evidentă veselie.
— Iată ce se întâmplă, spuse el, adresându-se nu judecătorului ci lui 102
Lecoq, când o iei razna. Adevărul e că atunci când m-au închis la post se împlineau patruzeci şi opt ore, dintre care treizeci şi şase petrecute în tren, de cînd nu mă descălţasem. Picioarele îmi erau roşii, umflate şi mă ardeau ca focul. Ce să fac? Am vărsat apă peste ele. În ceea ce priveşte restul, dacă am pielea delicată şi albă e pentru că mă îngrijesc. Mai mult, la fel ca toţi cei de profesia mea, nu port decît papuci. Aşa încît, atunci cînd am părăsit Leipzigul nu aveam nici măcar cizme, şi domnul Simpson mi-a dat această pereche veche pe care n-o mai purta.
— Sînt un nătărău, îşi spunea Lecoq, un imbecil, un împrăştiat, un idiot. Nu trebuia să vorbesc de această împrejurare decît la interogatoriu.
Cînd omul ăsta, care e foarte tare, m-a văzut culegînd praful, a ghicit intenţiile mele, a căutat o explicaţie, a găsit-o, şi e plauzibilă, ar fi admisă
chiar şi de juriu.
Domnul Segmuller nu era nici uimit, nici surprins de atîta prezenţă
de spirit.
— Să rezumăm, spuse el. Îţi menţii afirmaţiile?
— Da, domnule.
— Ei bine! spuse el, sînt obligat să-ţi spun că minţi.
Şi scoase din sertar mulajele turnate de Lecoq şi i le arătă
ucigaşului.
— Ai declarat că cele două femei aveau talia unui soldat din gardă.
Or, iată urmele lăsate de femeile acelea atît de înalte! Pretinzi că ele erau
„negre tuci" ; un martor ne poate spune că una dintre ele era scundă şi minionă, cu o voce melodioasă şi extraordinar de blondă.
Judecătorul căută privirea deţinutului, o găsi şi adăugă răspicat:
— Acest martor este birjarul în trăsura căruia s-au urcat cele două
femei pe strada Chevaleret.
Această frază a fost pentru deţinut ca o lovitură de măciucă. Se făcu palid, se clătină şi fu obligat să se sprijine de perete ca să nu cadă.
— Ah! Ziceaţi că mi-ai spus adevărul! continuă necruţător judecătorul. Ce-i atunci cu omul acela care te aştepta în timp ce eraţi la Pulberărie? Ce e cu acel complice care, după arestarea dumitale, a îndrăznit să pătrundă în cârciumă ca să ia vreo dovadă compromiţătoare, fără îndoială o scrisoare despre care ştia că se află în buzunarul văduvei Chupin? Ce e cu acel prieten devotat şi îndrăzneţ, care a ştiut să se prefacă
103
atît de beat încît sergenţii de stradă, amăgiţi, l-au închis împreună cu dumneata? Poţi oare să susţii că n-ai pus la cale împreună cu el sistemul dumitale de apărare? Ai putea afirma că nu şi-a asigurat concursul văduvei Chupin?
Dar, graţie unui efort supraomenesc, deţinutul devenise din nou stăpîn pe sine.
— Toate astea, spuse el cu o voce răguşită, sînt o invenţie a poliţiei!
Judecătorul de instrucţie tresărise de bucurie văzîn-du-1 pe deţinut cum se frămîntă auzindu-i cuvintele pline de convingere.
„— Se înmoaie, gîndea el, îl simt, se predă, e al meu!”
Dar toată speranţa unui succes imediat se prăbuşi de îndată ce-1
văzu pe acest surprinzător adversar stăpînin-du-şi slăbiciunea de-o clipă, încordîndu-şi voinţa şi redresîndu-se cu o energie reînnoită.
Aşa că reluă cu o voce asprită din cauza aşteptării înşelate.
— Hotărît lucru, negi pînă şi ceea ce sare în ochi.
Ucigaşul îşi regreta probabil amar slăbiciunea, căci o îndrăzneală
diabolică sclipea în ochii lui.
— Ce anume sare în ochi? întrebă el, încruntîndu-se. Romanul inventat de poliţie este verosimil, nu neg asta, dar mi se pare că şi adevărul este cel puţin tot atît de probabil. Îmi vorbiţi despre un birjar care a luat în trăsura lui, pe strada Chevaleret, două femei scunde şi blonde. Cine dovedeşte că erau cele care se aflau în cârciuma aia blestemată?
— Poliţia a mers pe urmele lor care se vedeau pe zăpadă.