— Noaptea, peste cîmpul plin de hîrtoape, pe stradă, cînd ploua mărunt şi începea să se dezgheţe? Mi se pare prea de tot..
Întinse braţul spre Lecoq şi adăugă cu un dispreţ zdrobitor :
— Un agent care pe baza unei asemenea dovezi pretinde capul unui om, sau are prea multă încredere în el, sau doreşte să fie avansat.
Reproşul era într-adevăr teribil, şi tînărul poliţist îl resimţi adînc. Se simţi atît de vizat, încît uită în ce loc se află şi se ridică furios.
— Acest lucru n-ar însemna nimic, strigă el, dacă n-ar fi o verigă
dintr-un lanţ care..
— Tăcere, domnule agent, îl întrerupse judecătorul.
Şi continuă întorcîndu-se spre deţinut.
— Justiţia nu foloseşte probele adunate de poliţie decît după ce le-a 104
verificat şi le-a cîntărit.
— N-are nici o importanţă! şopti omul. Aş vrea să-1 văd şi eu pe birjarul acela.
— Nu-ţi fie teamă, va repeta depoziţia în faţa dumitale.
— Ei bine! atunci voi fi mulţumit. Am să-1 întreb cum reuşeşte să
vadă faţa oamenilor cînd e întuneric beznă. Fără îndoială, acest informator face parte din neamul pisicilor, care văd mai bine noaptea decît ziua. Dar prost mai sînt! strigă el. Îmi fac sînge rău în legătură cu femeile acelea în timp ce dumneavoastră ştiţi cine sînt. Căci, o ştiţi, nu-i aşa, domnule judecător, de vreme ce birjarul le-a dus acasă!
Actor incomparabil, omul pronunţase această propoziţie pe tonul celei mai sincere candori.
Dar ironia era evidentă şi, dacă îi lua în zeflemea, o făcea pentru că
ştia că nu avea de ce să se teamă în privinţa asta.
— Dacă eşti consecvent, reluă judecătorul, vei nega de asemenea prezenţa unui complice, a unui. . tovarăş.
— La ce bun să neg, domnule, de vreme ce nu credeţi nimic din ceea ce spun eu. Puţin mai înainte l-aţi considerat pe domnul Simpson drept un personaj imaginar, aşa că ce-aş putea spune despre acest pretins complice? Agenţii care l-au inventat au făcut din el un băiat bun. Aceşti domni pretind că s-a înţeles cu mine şi apoi cu cîrciumăreasa. Cum a făcut-o? După ce l-au scos din celula în care eram l-au închis probabil împreună cu bătrîna. . în fine, continuă omul, ce dovezi aveţi împotriva mea? Un nume, Lacheneur, bolborosit de un muribund, urme pe zăpada înmuiată, depoziţia unui birjar, o vagă bănuială în legătură cu un beţiv.
Asta e tot? Puţin lucru.
— Destul! îl întrerupse domnul Segmuller. Acum pari foarte sigur, dar puţin mai înainte ai fost deosebit de tulburat. Din ce cauză?
— Cauză! strigă deţinutul cu un fel de furie, cauză? Nu vedeţi, domnule, că mă torturaţi îngrozitor, fără milă, pe mine un nevinovat, că
mă simt ca şi cînd aş fi pe bascula ghilotinei, că am simţit de zeci de ori răceala tăişului pe gît.
Într-adevăr, părea să sufere îngrozitor. Părul îi era umezit de sudoare şi picături mari, pe care şi le ştergea cu mîneca hainei, i se rostogoleau de-a lungul obrazului palid.
105
— Nu sînt duşmanul dumitale, zise încet domnul Segmuller. Un judecător de instrucţie nu e nici prietenul, nici duşmanul deţinutului, nu e decît prietenul adevărului şi al legilor. Nu caut un nevinovat, dar nici un vinovat, vreau să descopăr ce s-a întîmplat. Trebuie să ştiu cine eşti.. şi o voi afla.
— Ei, Doamne. . mă omor să vă tot repet : sînt Mai!
— Nu.
— Atunci cine sînt? Un înalt personaj deghizat? Aş vrea şi eu să fie aşa. În acest caz aş avea acte în regulă, vi le-aş arăta şi m-aţi elibera, căci ştiţi bine, domnule dragă, că sînt la fel de nevinovat ca şi dumneavoastră.
Judecătorul îşi părăsise locul de la birou şi venise să se sprijine cu spatele de sobă, la doi paşi de deţinut.
— Isprăveşte, spuse el.
Şi pe dată, schimbîndu-şi tonul şi modul de comportare, adăugă cu politeţea perfectă a unui om de lume adresîndu-se unui egal:
— Fă-mi onoarea, domnule, de a mă crede destul de perspicace pentru a ghici sub masca rolului dificil pe care îl joci cu o regretabilă
perfecţiune pe omul superior, dotat cu cele mai deosebite însuşiri spirituale.
Lecoq văzu că această schimbare 1-a derutat pe ucigaş.
El încercă să rîdă, dar rîsul i se rostogli lugubru din gîtlej, ca un hohot de plîns, şi două lacrimi îi ţîşniră din ochi.
— Nu te voi mai chinui, domnule, continuă judecătorul. Cînd ne vom mai vedea voi avea în mînă atîtea dovezi încît să te zdrobesc.
Se gîndi puţin, apoi adăugă rar, accentuînd fiecare cuvînt:
— Numai să nu mai aştepţi atunci menajamentele pe care ţi le acord acum cu atîta bunăvoinţă. Justiţia este umană, domnule, adică indulgentă
cu anumite crime. Îţi promit toate menajamentele ce nu se opun datoriei mele. Vorbeşte, domnule. Trebuie să-i spun agentului de poliţie să iasă?
