Vrei să-i încredinţez grefierului meu nişte comisioane?
Judecătorul tăcu. Aştepta efectul acestui ultim, suprem efort.
Ucigaşul îi aruncă una dintre acele priviri care încearcă să pătrundă
pînă în adîncul sufletul. Buzele i se mişcară, s-ar fi putut crede că va începe să vorbească. Dar, nu! Îşi încrucişa braţele şi şopti:
— Sînteţi cinstit, domnule ; din nefericire nu sînt decît nenorocitul 106
pe care vi l-am prezentat: Mai, artist, cel care dă din gură în faţa publicului.
— Fie deci aşa cum doreşti, rosti judecătorul. Domnul grefier îţi va citi interogatoriul... ascultă-l.
Goguet începu să citească. Deţinutul ascultă fără să facă vreo observaţie, dar la sfîrşit refuză să semneze, temîndu-se, zicea, de vreo perfidă greşeală de exprimare.
Un moment mai tîrziu fu escortat de garda care îi adusese.
CAPITOLUL 22.
După ce deţinutul ieşi, domnul Segmuller se lăsă să cadă pe fotoliu, epuizat, zdrobit, aşa cum se intîmplă după eforturi extraordinare, depuse absolut în zadar. De-abia dacă mai avea putere să-şi tamponeze fruntea înfierbîntată şi ochii care îl ardeau cu batista înmuiată în apă rece.
Acest îngrozitor Interogatoriu durase nu mai puţin de şapte ore.
— Nu, spuse judecătorul gînditor, nu, acest om nu este un ticălos.
Cînd i-am vorbit atît de înţelegător, a fost realmente emoţionat, a plîns. Aş
jura că a ezitat, că a fost cît pe ce să-mi mărturisească totul.
— E puternic, aprobă Lecoq, formidabil de puternic!
Laudele tînărului poliţist erau sincere. Departe de a-i purta pică
acestui deţinut care îi înşelase socotelile şi care îl insultase chiar, îl admira pentru abilitatea şi îndrăzneala lui.
Spera să-1 învingă. Încerca pentru el acea simpatie secretă pe care ţi-o inspiră un adversar demn de înfruntat.
Încetul cu încetul, judecătorul de instrucţie îşi reveni.
— Domnule agent, spuse el, iată care sînt concluziile mele: Sau acest om este într-adevăr Mai „cel bun de gură" , aşa cum spune, sau aparţine celei mari înalte sfere sociale. Nu există cale de mijloc. Această
sumbră energie de care dă dovadă, acest dispreţ faţă de viaţă, atîta prezenţă şi hotărîre nu le poţi găsi decît, sau la periferia societăţii, sau pe cele mai înalte trepte ale ei. Un ins oarecare atras la Pulberărie de vreo pasiune de nemărturisit, de mult ar fi spus totul şi ar fi cerut favoarea să i se dea un pistol.
— Domnule judecător, zise tînărul poliţist, acest deţinut nu este 107
măscăriciul Mai.
— Nu, desigur, răspunse domnul Segmuller, şi, în consecinţă, dumitale îţi revine misiunea să afli în ce sens trebuie orientate investigaţiile.
— Domnule, reluă Lecoq pe un ton calm, mi-a venit o idee.
— Să vedem care?
— Vă amintiţi desigur că văduva Chupin ne-a vorbit de fiul ei, un oarecare Polyte. .
— Da, într-adevăr.
— Băiatul ăsta, un adevărat netrebnic, a obţinut să rămînă la închisoarea Centrală pînă cînd va fi judecat. De ce să nu-l interogăm?
Trebuie să-i cunoască pe toți obişnuiţii Pulberăriei şi poate ne va da informaţii preţioase despre Gustave, despre Lacheneur şi chiar despre ucigaş. Cum nu e la secret, a aflat probabil de arestarea maică-si, dar mi se pare imposibil să creadă că justiţia este dezorientată.
— Da, ai multă dreptate! strigă judecătorul. Cum de nu m-am gîndit la asta! Mîine, de dimineaţă, îl voi interoga pe acest individ, pe care situaţia sa de inculpat îl va face mai docil. Vreau, de asemenea, s-o interoghez şi pe nevastă-sa.
Se întoarse apoi spre grefier şi adăugă :
— Repede, Gouguet, pregăteşte o citaţie pe numele Hippolyte Chupin şi completează un ordin de scoatere.
Întrucît se făcuse noapte şi nu vedea bine, grefierul sună şi ceru lumină. Uşierul care aduse lămpile tocmai ieşea cînd se auzi bătînd la uşă.
Deschise, şi directorul închisorii intră cu pălăria în mână.
— Vin să vă întreb, domnule, i se adresă el judecătorului, dacă
trebuie să-1 menţin în continuare izolat pe deţinutul Mai?
— Da, domnule.
— Mă tem de furia lui, iar pe de altă parte îmi repugnă să-i pun cămaşa de forţă.
