— Lăsaţi-1 liber în celulă, zise domnul Segmuller, recomandaţi să
fie tratat cu blîndeţe şi mulţumiţi-vă să exercitaţi asupra lui o supraveghere continuă.
Directorul se înclină, apoi adăugă:
— Aţi reuşit, desigur, domnule, să constataţi identitatea deţinutului?
108
— Din nefericire nu.
— În cazul acesta spuse directorul, prezumţiile mele au fost exacte.
Mi s-a părut cît se poate de limpede faptul că acest om e un răufăcător de ultimă speţă, un recidivist care cu siguranţă că are cel mai mare interes să-şi ascundă identitatea.
— Poate vă înşelaţi.
— Hm. . m-ar mira. Trebuie să mărturisesc că impresia mea coincide cu aceea a domnului Gevrol, cel mai experimentat şi cel mai abil inspector de siguranţă. Apoi, se întîmplă cîteodată ca agenţi tineri şi prea zeloşi să se înflăcăreze şi să alerge după himerele imaginaţiei lor.
Lecoq, roşu de mînie, i-ar fi replicat deschis, cînd domnul Segmuller, cu un gest, îi impuse tăcere.
Judecătorul fu acel care răspunse surîzînd :
— Pe legea mea! dragă domnule, cu cît studiez această afacere cu atît mai mult sînt de partea sistemului practicat de agentul prea zelos. Cu toate astea, nu sînt infailibil, şi contez pe serviciile dumneavoastră.
— Oh!. . am eu mijloacele mele de verificare, îl întrerupse încăpăţînatul director, şi sper că omul nostru va fi recunoscut înainte de douăzeci şi patru de ore fie de agenţii de siguranţă, fie de deţinuţii cărora le va fi arătat.
Cu această promisiune se retrase, şi Lecoq se ridică furios :
— Vedeţi, domnule judecător, acest Gevrol, mă şi vorbeşte de rău, e gelos. .
— Ei şi? Ce te interesează? Dacă vei reuşi, vei fi răzbunat.. Dacă
vei da greş, eu voi fi aici.
Şi, imediat, deoarece se făcuse tîrziu, domnul Segmuller îi încredinţa tînărului poliţist probele care trebuiau să-1 ajute în cercetările sale: mai întîi cercelul, a cărui provenienţă trebuia aflată neapărat, apoi scrisoarea semnată Lacheneur, găsită în buzunarul lui Gustave, falsul soldat. Îi mai dădu şi alte ordine, şi, recomandîndu-i să fie punctual a doua zi, se despărţi de el cu aceste cuvinte :
— Du-te şi... noroc.
109
CAPITOLUL 23.
Lungă, îngustă, joasă, ciuruită de numeroase uşi numerotate, la fel ca un coridor de hotel cu camere mobilate, avînd de la un capăt la altul o banchetă grosolană din lemn de stejar, înnegrită de atîta folosinţă, aşa arăta galeria judecătorilor de instrucţie.
În timpul zilei, cînd e populată de oaspeţii obişnuiţi; martori, paznici, este de o tristeţe dezolantă. Odată cu venirea nopţii, cînd e goală, abia luminată de lampa fumegîndă a uşierului de serviciu, aşteptînd vreun judecător întîrziat, este sinistră.
Oricît de puţin impresionabil era Lecoq, i se strînse inima mergînd pe culoarul ăsta nesfîrşit şi se grăbi să ajungă la scară ca să scape de ecoul propriilor paşi, ce răsunau lugubru în această tăcere.
La etajul de jos o fereastră rămăsese deschisă şi se aplecă să vadă
cum e timpul afară. Vremea se îndulcise în mod ciudat. Zăpada dispăruse ; trotuarele erau aproape uscate. Abia dacă o uşoară ceaţă, luminată de lămpile roşii de gaz, se ondula ca un văl de purpură pe deasupra Parisului.
Jos, în stradă, animaţia era în toi; trăsurile circulau mai repede, trotuarele deveniseră prea înguste pentru mulţimea zgomotoasă care, odată
cu înserarea, se grăbea să se distreze.
Spectacolul acesta smulse un suspin tînărului poliţist.
„— Şi în oraşul ăsta imens, în mijlocul acestei mulţimi, murmură
el, eu pretind să dau de urmele unui necunoscut. E oare posibil?”
Acest acces de slăbiciune nu dură însă multă vreme.
„— Da, e posibil, îi striga o voce dinlăuntrul lui, de altfel trebuie să
faci asta, acesta e viitorul! Dacă vrei, poţi!”
Zece secunde mai tîrziu era în stradă, înflăcărat, mai mult ca oricînd, de curaj şi de speranţă.
Din nefericire, nu făcu nici douăzeci de paşi şi fu nevoit să constate că resursele fizice îl părăseau, trădîndu-i voinţa: picioarele i se muiaseră, capul i se învîrtea. Natura îşi cerea drepturile: timp de două zile şi două
nopţi nu se odihnise nici un minut şi nu mîncase nimic.
„— Mă simt rău” , se gîndi el, obligat să se aşeze pe o bancă.
Şi se necăjea, recapitulînd tot ceea ce mai avea de făcut în seara aceea. Nu trebuia oare, ca să nu vorbim decît de lucrurile cele mai urgente, 110
