să se intereseze de rezultatele urmăririi lui taica Absint, să vadă dacă
vreuna dintre victime a fost recunoscută la morgă, să verifice în hotelurile ce înconjurau Gara de Nord cele afirmate de deţinut, în sfîrşit, să facă rost de adresa nevestei lui Polyte Chupin, ca să-i înmâneze citaţia?
Sub biciul imperioasei datorii, reuşi să-şi înfrîngă slăbiciunea şi se ridică murmurînd :
„— Voi trece totuşi pe la Prefectură, apoi pe la morgă şi după
aceea voi vedea.”
Dar la Prefectură nu-1 găsi pe taica Absint şi nimeni nu putu să-i dea veşti despre el. Bătrînelul nu apăruse. Mai mult, nimeni nu fu în stare să-i dea vreo indicaţie, chiar vagă, unde locuia nora văduvei Chupin.
În schimb se întîlni cu numeroşi colegi care îşi bătură peste măsură
joc de el. Influenţa lui Gevrol se făcea simţită. Inspectorul jignit povestea oricui se nimerea că acest biet Lecoq, de o ambiţie nebună, se încăpăţîna să vadă într-un simplu recidivist un înalt personaj deghizat.
Destul! Glumele proaste nu-1 atingeau deloc pe tînărul poliţist. Cine rîde la urmă rîde mai bine, bombăni el.
Dacă părea neliniştit în timp ce o luă din nou pe Quai des Orfevres, era pentru că nu-şi explica absenţa prelungită a lui taica Absint. Şi se mai întreba dacă Gevrol, în delirul geloziei, nu era cumva capabil să încerce să
încurce el însuşi toate firele afacerii.
Nici la morgă nu află mai multe. După ce sună de trei sau patru ori, gardianul care veni să-i deschidă îl anunţă că morţii rămăseseră tot neidentificaţi şi că nu-1 revăzuse pe bătrînul agent trimis în dimineaţa aceea.
„— Hotărît, se gîndi tînărul poliţist, încep rău. Mai bine să mă duc să cinez, asta o să schimbe poate roata norocului şi, de altfel, mi-am cîştigat cu prisosinţă sticla de vin pe care vreau să mi-o ofer.”
A fost bine inspirat, căci dacă atunci cînd ieşi din restaurant cu o ţigară în gură se mai simţea încă moleşit, viaţa i se păru totuşi mai suportabilă. Se urcă într-o trăsură care trecea întîmplător şi, cînd ajunse în piaţa Gării de Nord, bătea ora opt. Îşi începu cercetările.
Bineînţeles că nu se prezentă la hoteluri ca agent de siguranţă. Ar fi fost un mijloc sigur de a nu afla nimic. Tuflindu-şi pălăria mai spre spate şi ridicîndu-şi gulerul, îşi confecţiona un oarecare aer exotic şi, cu un 111
destul de pronunţat accent englezesc, cerea informaţii despre un muncitor străin. în zadar îşi cheltui însă toată iscusinţa de a pune întrebări, peste tot i se răspunse acelaşi lucru:
— Nu-1 cunoaştem, nu l-am văzut.
Contrariul l-ar fi uimit pe Lecoq, încredinţat că ucigașul nu născocise această istorie a cufărului lăsat la un hotel decît pentru a da povestirii sale o şi mai accentuată amprentă de verosimilitate. Dacă se încăpăţîna, dacă îşi nota în carneţel hotelurile pe la care trecuse, o făcea pentru a fi sigur de nereuşita deţinutului atunci cînd urma să fie dus la faţa locului ca să, i se dovedească minciuna.
În strada Saint-Quentin începu cu hotelul Mariembourg. Părea modest, dar curat şi bine întreţinut. Tînărul poliţist împinse mica uşă din şipci, prevăzută cu o sonerie, care despărţea biroul hotelului de hol şi pătrunse într-o cameră drăguţă, luminată de un bec cu gaz, acoperit cu un glob de sticlă translucidă.
În birou se afla o femeie. Cocoţată pe un scaun, stătea în dreptul unei colivii acoperite cu o bucată neagră de lustrin şi repeta cu încăpăţînare trei sau patru cuvinte nemţeşti.
Lecoq fu obligat să tuşească şi să facă zgomot ca să-i atragă atenţia.
în sfîrşit, femeia se întoarse.
— Bună seara, doamnă, rosti tânărul poliţist. După cîte îmi dau seama tocmai îl învăţaţi să vorbească pe papagalul dumneavoastră.
— Nu e papagal, domnule, e un graur.
— Ia te uită! Graurii vorbesc?
— La fel ca oamenii, domnule, zise femeia, dîndu-se jos de pe scaun.
Şi, într-adevăr, pasărea, ca şi cum ar fi înţeles că era vorba de ea, începu să strige foarte distinct:
— Camille! Unde e Camille?
Dar Lecoq era prea agitat ca să dea vreo atenţie păsării şi numelui pe care îl rostea.
— Doamnă, începu el, aş vrea să vorbesc cu proprietarul hotelului.
— Eu sînt, domnule.
— Oh! foarte bine. Atunci iată despre ce-i vorba: I-am dat întîlnire la Paris unui muncitor din Leipzig şi, pentru că sînt surprins că n-a sosit 112
încă, aş vrea să ştiu dacă n-a descins la dumneavoastră. Se numeşte Mai.
— Mai, repetă proprietara hotelului, care păru că încearcă a-şi aminti. Mai.. !
— Probabil a sosit duminică seara. E un biet nenorocit.
Obrazul femeii se lumină.
— Staţi puţin! zise ea. Muncitorul pe care îl căutaţi este din întîmplare un om mai în vîrstă, de înălţime mijlocie, foarte brunet, cu barbă, cu ochi foarte strălucitori?
Lecoq tresări. Erau semnalmentele ucigaşului.
— Într-adevăr, e portretul omului meu!
— Ei bine! domnule, a sosit aici duminică după-amiază. A cerut o cameră ieftină. I-am arătat una la cinci. Băiatul lipsea în acel moment; a ţinut neapărat să-şi ducă el însuşi cufărul. I-am oferit cîte ceva de mîncare, dar m-a refuzat sub pretext că e foarte grăbit şi a plecat după ce mi-a dat zece franci aconto.
