— Şi unde e? întrebă cu însufleţire tînărul poliţist.
— Dumnezeule.. domnule, răspunse femeia, mă faceţi să cad pe gînduri! Omul acesta n-a reapărut, şi sînt neliniştită. Parisul este atît de primejdios pentru străini! Dar asta nu contează! Am poruncit de ieri seară
să fie anunţat comisarul de poliţie.
Dacă o găleată de apă îngheţată ar fi căzut de la zece metri în capul tînărului poliţist nu l-ar fi turtit mai mult decît afirmaţia proprietăresei hotelului Mariembourg.
Ucigaşul spusese deci adevărul? Era oare posibil?
Înseamnă că Gevrol şi directorul închisorii au dreptate! În cazul acesta domnul Segmuller şi el, Lecoq, nu şînt decît nişte smintiţi care aleargă după himere.
Toate acestea trecură ca un fulger prin mintea tînărului agent. Dar nu avu timp să reflecteze. Îşi făcu apariţia băiatul, un flăcău zdravăn, naiv şi bucălat.
— Fritz, îl întrebă stăpîna, ai fost la comisar?
— Da, doamnă.
— Ce ţi-a spus?
— Nu l-am găsit, am vorbit cu secretarul lui, domnul Casimir, care mi-a spus să nu vă frămîntaţi că insul o să revină.
113
— N-a venit. Vedeţi, domnule? spuse hoteliera, crezînd că
inoportunul indiscret se va retrage.
Dar nu asta era intenţia lui Lecoq. Adevărul e că el căuta ca printr-o manevră iscusită s-o facă pe această femeie să-i arate registrul unde hotelierii sînt obligaţi să menţioneze, pentru poliţie, prenumele, numele, profesia şi domiciliul tuturor celor care vin să stea în hotel.
— Cum asta, doamnă, insistă el, nu vă amintiţi numele pe care vi 1-a dat acest om? Să vedem, e Mai? Faceţi un efort, amintiţi-vă. Mai, Mai!
— Dar e înscris, domnule, răspunse femeia, şi am să vă arăt registrul meu care se află în sertarul scrinului.
În timp ce proprietara hotelului căuta cheia, deranjînd totul în birou, Lecoq o observa pe furiş.
Era o femeie în jur de patruzeci de ani, foarte blondă; care se conservase aşa cum se păstrează blondele, adică proaspătă, albă, grăsuţă, sănătoasă.. apetisantă, la fel ca acele fructe coapte al căror suc savuros ţi se prelinge pe buze atunci cînd muşti din el. Avea o privire deschisă şi sinceră, vocea sonoră, se comporta simplu şi natural.
— Ah, strigă ea triumfătoare, am găsit blestemata asta de cheie.
Deschise imediat scrinul şi scoase registrul pe care îl puse pe măsuţă
şi începu să-1 răsfoiască. Ajunse în sfîrşit la foaia care o interesa.
— Priviţi, domnule, zise ea, aici, în rîndul şapte: duminică, 20
februarie; Mai - fără prenume - artist de bîlci, venind din Leipzig, fără
acte.
În timp ce Lecoq examina această menţiune cu un aer absolut năucit, femeia îşi mai aminti un lucru.
— Îmi explic acum de ce nu-mi aduceam aminte nici de acest nume, Mai, nici de ciudata sa profesiune - artist de bîlci. N-am scris eu asta.
— Dar cine atunci?
— Individul însuşi, domnule. În timp ce eu căutam zece franci ca să-i dau restul de la un ludovic pe care mi-1 dăduse. Vedeţi bine că nu seamănă cu celelalte înscrieri de deasupra sau de dedesubt.
— Cel puţin sînteţi sigură, insistă tînărul poliţist cu însufleţire, că
această însemnare e scrisă de mîna acelui om? Puteţi să juraţi?
Era atît de tulburat încît îşi uită pronunţia străină. Femeia observă
acest lucru, căci se dădu înapoi, învăluin-du-1 într-o privire bănuitoare pe 114
acest fals străin. După neîncredere, urmă furia de a fi fost trasă pe sfoară.
— Ştiu ceea ce spun, afirmă, pe un ton mai mult decît sec.
Dîndu-şi seama că se trădase şi, ruşinat de a fi avut atît de puţin sînge rece, Lecoq renunţă la accentul său de dincolo de Marea Mînecii.
— Iertare, i se adresă el, încă o întrebare. Aveţi în continuare cufărul acestui individ?
— Desigur.
— Oh! Mi-aţi face un serviciu uriaş dacă mi l-aţi arăta.
— Să vi-1 arăt! strigă blonda hotelieră indignată. Asta-i acum, drept cine mă luaţi? Ce vreţi de la mine? Cine sînteţi?
