Se întrerupse. Ajunsese în faţa casei sale. Sună, i se deschise.
Urcă sprinten cele patru etaje şi tocmai ajunsese pe palierul său cînd o voce îl strigă din întuneric.
— Dumneavoastră sînteţi, domnule Lecoq?
— Chiar eu, răspunse tînărul agent, puţin surprins, dar dumneavoastră cine sînteţi?
— Sînt taica Absint.
— Ei! fii bine venit, nu-ţi recunoşteam vocea. Intră te rog înăuntru.
Intrară şi Lecoq aprinse o lumânare.
Atunci, tînărul poliţist putu să-1 vadă pe bătrînul său coleg. Dar în ce hal era, Dumnezeule! Mai murdar şi mai plin de noroi decît un cîine 117
sîrmos care ar fi stat trei zile în ploaie. Haina purta urmele pereţilor şterşi pe lîngă care trecuse, pălăria nu mai avea nici o formă. Ochii îi erau tulburi, iar mustaţa îi atîrna într-un fel vrednic de milă. Mesteca în gol, ca şi cînd ar fi avut gura plină de nisip.
— Îmi aduci veşti proaste? îl întrebă Lecoq după o scurtă cercetare.
— Proaste.
— Oamenii pe care îi urmăreai ţi-au alunecat printre degete.
Bătrînul dădu afirmativ din eap.
— O nenorocire, rosti tînărul poliţist, adulmecînd nişte întîmplări neplăcute. O mare nenorocire. Totuşi, nu trebuie să fii dezamăgit peste măsură. Capul sus, taică, lasă că vedem noi! Mîine dregem noi lucrurile.
Această încurajare prietenească mări şî mai mult încurcătura foarte evidentă a bătrînelului. El, un vechi poliţist, se înroşi ca o elevă de pension şi, ameninţînd cu pumnul spre tavan, strigă:
— Ah! ticălosule, ţi-am spus doar!
— Hei! zise Lecoq. Cu cine te cerţi?
Taica Absint nu răspunse, se aşeză în faţa oglinzii şi începu să-şi copleşească imaginea ce se reflecta acolo cu cele mai crude blesteme.
— Lasă, îi spuse Lecoq bătrînelului, te vei dojeni mai tîrziu.
Povesteşte-mi repede ce ţi s-a întîmplat.
— Ah. . nu sînt deloc mîndru de mine, vă rog să mă credeţi, dar nu contează. Desigur, vi s-a înmînat o scrisoare în care vă spuneam că îi urmăresc pe tinerii care îl recunoscuseră pe Gustave?
— Da, da, treci peste asta.
— O dată intraţi în cafenea, unde m-am dus după ei, băieţii mei încep să bea vermut cu paharul mare, fără îndoială ca să-şi alunge emoţiile. După ce-au băut li s-a făcut foame şi au cerut de mîncare. Eu, în colţul meu, fac la fel. Masa, cafeaua, păhărelul băut după, berea, toate astea cer timp. La ora două, totuşi, se hotărăsc să plătească şi să plec. Bun, mă gîndeam că se vor duce acasă. Nicidecum. Ajung în strada Dauphine şi îi văd deschîzînd uşa unei cafenele. Cinci minute mai tîrziu mă furişez şi eu după ei. Se şi apucaseră să joace biliard.
Taica Absint tuşi, ceea ce însemna că abia de-acum încolo urma ceea ce era mai greu de spus.
— Mă aşez la măsuţă, continuă el, şi cer un ziar. Nu citeam decît cu 118
un ochi, cînd deodată intră un individ, care se aşază lîngă mine. De îndată
ce luă loc mă rugă să-i dau şi lui ziarul după ce-1 voi termina de citit. Eu i-1 dau şi iată-ne vorbind despre vreme. Pe scurt, din vorbă în vorbă, cetăţeanul îmi propune o partidă de cărţi pe 15 cenţi. Refuz să joc ce voia el, dar accept un pichet pe un cent. Ni se aduce o masă şi iată-ne jucînd pe păhărele de coniac. Cîştig. Adversarul meu cere să-şi ia revanşa şi jucăm pe doi ţapi de bere. Cîştig din nou. El se încăpăţînează, jucăm din nou pe păhărele. Şi mereu cîştigam, şi beam mereu, şi cu cît beam mai mult. .
— Haide, haide! Și pînă la sfîrşit?
— Eh!.. aici e-aici! Pe urmă nu-mi mai amintesc de nimic, nici de individ, nici de tineri. Mi se pare totuşi că am adormit în cafenea şi că
băiatul a venit să mă trezească şi să mă roage să plec. Apoi, probabil, am rătăcit pe cheiuri pînă în momentul în care, venindu-mi în simţiri, m-am hotărît să pornesc încoace şi să vă aştept pe scară.
Spre marea surpriză a lui taica Absint, Lecoq părea mai mult preocupat decît nemulţumit.
— Ce părere ai despre individul acela?
— Cred că s-a ţinut după mine în timp ce-i urmăream pe ceilalţi şi că n-a intrat în cafenea decît ca să mă-mbete.
— Poţi să-mi spui cum arăta?
— Înalt, destul de voinic, cu o faţă lătăreaţă, roşcovană, şi un nas borcănat. Avea un aer blajin.
— El e! strigă Lecoq.
— El? Cine?
— Complicele, omul căruia i-am luat amprentele paşilor, falsul beţiv, diavolul în persoană care ne va trage pe sfoară, dacă nu vom deschide ochii. Nu-1 uita, taică, şi dacă îl mai întîlneşti vreodată. .
Mărturisirea lui taica Absint nu se sfîrşise însă şi el, precum credincioşii, păstrase pentru sfîrşit cel mai mare păcat.
— Dar asta nu-i tot, reluă, nu vreau să-ţi ascund nimic. Mi se pare că iscoada asta mi-a vorbit de crima de la Pulberărie şi că eu i-am povestit tot ceea ce am descoperit şi tot ceea ce ai intenţia să întreprinzi.
