cam din topor, dar sincer.
Înarmat cu aceste informaţii, Lecoq se urcă din nou în trăsură.
Pe străduţa Butte-aux-Caille, unde Papillon îi duse repede, toţi locuitorii se cunoşteau ca într-un sat. Prima persoană pe care tînărul poliţist o întrebă de doamna Polyte Chupin îi scoase din încurcătură.
— Toinon-la-Vertu locuieşte în casa asta, la dreapta, i se răspunse.
Sus, pe scară, la uşa din faţă.
Locuinţa era o mansardă pătrată, tristă şi rece, destul de spaţioasă, luminată de o lucarnă. Un mic pat descleiat, o masă şchioapă, două scaune şi nişte obiecte de menaj sărăcăcioase formau mobilierul. Dar, în ciuda acestei sărăcii, totul strălucea de curăţenie.
Intrînd, cei doi poliţişti au găsit o femeie care, aşezată în mijlocul camerei, sub fereastră, aşa încît lumina să-i cadă în întregime pe lucru, cosea saci de pînză groasă. Văzîndu-i pe cei doi străini, se ridică pe jumătate surprinsă, chiar puţin înspăimîntată, şi cînd îi explicară că au mai multe de discutat se sculă de pe scaun, pentru a putea să-1 ofere.
Bătrînul poliţist o sili însă să se aşeze la loc, iar el rămase în picioare, în timp ce Lecoq se instală pe celălalt scaun.
Dintr-o privire, tînărul poliţist inventariase încăperea şi evaluase femeia. Era scundă, grasă, cu o înfăţişare cît se poate de ştearsă. O pădure de păr aspru, negru, care pornea de foarte de jos de pe frunte şi ochii mari, bulbucaţi, confereau fizionomiei ei ceva din resemnarea sfâşietoare a unui animal lovit. Necazurile şi privaţiunile, munca excesivă, nopţile petrecute la lumina lămpii, lacrimile înghiţite, loviturile încasate îi întunecaseră
tenul, îi înroşiseră ochii şi îi crestaseră la tîmple riduri adînci.
Dar întreaga ei fiinţă avea un aer de cinste înnăscută, ce nu putuse fi coruptă de mediul în care trăise.
Copilul nu-i semăna deloc. Era palid şi slăbuţ, cu ochi ce străluceau de-o lucire forforescentă, cu părul de un blond murdar.
Un amănunt îi emoţiona pe cei doi agenţi. Mama nu avea pe ea decît o rochie sărăcăcioasă de indiană, dar micuţul avea o îmbrăcăminte călduroasă din pînză groasă.
— Doamnă, începu blînd Lecoq, aţi auzit fără îndoială vorbindu-se de marea crimă comisă în localul soacrei dumneavoastră.
— Vai, da, domnule.
122
Şi adăugă cu însufleţire :
— Dar bărbatul meu nu poate fi amestecat, deoarece este închis. Cu totul pe nedrept, vă jur. A fost, la fel ca întotdeauna, tîrît de prieteni. E atît de slab, după ce-a băut un pahar de vin, faci ce vrei din el. El însuşi n-ar face rău nici unei muşte, e de ajuns să-1 priveşti. .
Vorbind, ea îşi îndreptă privirea înflăcărată spre o fotografie proastă, atîrnată pe perete, şi care reprezenta o lichea oribilă, cu privirea saşie, cu gura strîmbă, abia umbrită de o mică mustaţă, cu părul bine lipit de tîmple.
Era Polyte. Nu te puteai înşela. Această nefericită îl iubea încă ; de altfel, era soţul ei.
Un minut de tăcere urmă acestei scene mute, în care izbucnise pasiunea şi, chiar în timpul acestei tăceri, uşa mansardei se întredeschise încet. Un bărbat îşi băgă capul, dar şi-1 retrase rapid, însoţindu-şi gestul cu o exclamaţie înăbuşită. Apoi uşa se închise, cheia scîrţîi în broască şi paşi repezi se auziră pe scară.
Stînd cu spatele la uşă, Lecoq nu putuse observa figura ciudatului vizitator. Cu toate astea, nu avu nici o umbră de îndoială.
— El e, strigă tînărul poliţist, complicele!
Datorită poziţiei în care se afla, taica Absint îl văzu.
— Da, zise el, da, l-am recunoscut pe omul care m-a îmbătat ieri.
Dintr-o săritură cei doi agenţi se aruncară asupra uşii şi încercară s-o deschidă. Uşa era însă rezistentă căci era făcută din stejar masiv.
— Ajută-ne, i se adresă taica Absint nevestei lui Polyte, împietrită
de surpriză. Dă-ne o rangă, o bucată de fier, un cui, orice!
Lecoq îşi însîngerase mîinile încercînd să înfunde limba broaştei sau să-i smulgă dinţii interiori. Tropăia de furie.
În sfîrşit, reuşiră să forţeze uşa şi cei doi agenţi, animaţi de aceeaşi ardoare, se năpustiră să-1 urmărească pe misteriosul lor adversar.
O dată ajunşi în stradă, se informară. Puteau să dea semnalmentele omului, ceea ce însemna ceva. Două persoane îl văzuseră intrînd în casa lui Toihon-la-Vertu, o a treia îl remarcase cînd ieşise grăbit. Nişte copii care se jucau în mijlocul-drumului îi asigurară că individul o luase la fugă
în direcţia străzii Moulin-de-Pres.
— Să fugim după el, propuse taica Absint, dar Lecoq dădu din cap cu un aer descurajat şi se opri.
123
— La ce bun? spuse el. Prezenţa de spirit pe care a avut-o acest individ să încuie uşa 1-a salvat. Are zece minute avans faţă de noi; e departe, nu-1 vom prinde.
Bâtrînul agent era palid de furie. Îl considera acum duşmanul lui personal pe acest viclean complice, care îl înşelase atît de crunt. Tînărul poliţist era cel puţin tot atît de enervat ca şi colegul său şi rănit în vanitatea sa. Dar simţea că e necesar să-şi păstreze calmul.
— Da, continuă el gînditor, şmecherul e îndrăzneţ, inteligent şi nu stă degeaba. Diavolul ăsta e peste tot. În cîteva locuri unde am atacat l-am găsit în defensivă. El este acela, bătrîne, care te-a făcut să pierzi urma lui Gustave, el este acela care a organizat frumoasa comedie de la hotelul Mariembourg.
— Pînă în prezent, reluă el după un moment, acest abil regizor a ajuns peste tot înaintea mea, de aici eşecurile. Cel puţin aici am ajuns noi înaintea lui. Or, dacă a venit aici înseamnă că miroase un pericol. Deci mai putem avea o speranţă. Să urcăm din nou la nevasta netrebnicului ăstuia de Polyte.
Vai! biata Toinon-la-Vertu nu înţelegea nimic din această întîmplare.
Rămăsese pe palier, ţinîndu-şi copilul de mină, aplecată peste balustrada scării, tremur înd, cu ochii şi urechile la pîndă.