Văzîndu-şi soţul, scoase un strigăt de bucurie şi înainta repede. Dar Polyte, dîndu-se înapoi, o ţintui locului cu o privire înspăimîntătoare.
— Trebuie să fie cineva duşmanul meu, pronunţă el pe un ton sălbatic, ca să pretindă că-1 cunosc pe un anume Lacheneur! Aş dori să-1
ştiu mort pe cel ce ar spune minciuna asta, da, mort, şi nu l-aş ierta niciodată!
CAPITOLUL 27.
Primind ordin să-1 caute pe Lecoq peste tot şi să-1 aducă dacă îl întâlneşte, uşierul domnului Segmuller plecă să îndeplihească misiunea.
Comisionul nu-i displăcea. Era o ocazie să-şi părăsească postul, un pretext legitim de a hoinări prin împrejurimi. Dar oriunde întrebă - la Prefectură, în cafenele, cîrciumi - nimeni nu-1 văzuse pe tînărul poliţist.
Se întorcea cu sufletul la gură, uşor neliniştit din cauza timpului cît lipsise, cînd o trăsură ce venea în goană opri scurt în faţa grilajului Palatului de Justiţie.
Ce fericire! Din trăsură îl văzu coborînd pe Lecoq, urmat de taica Absint şi de nora văduvei Chupin.
Pe loc îşi regăsi aplombul şi, cu cel mai important ton, îi transmise tînărului poliţist ordinul de a-1 urma fără să piardă un minut.
— Domnul judecător a întrebat de dumneavoastră de nenumărate ori, spuse el, e foarte neliniştit şi în toane rele, aşa că vă puteţi aştepta să
vă tragă o praftură.
Lecoq surîdea în timp ce urca scările. Nu va prezenta oare cea mai victorioasă justificare?
Şi totuşi, încurcătura uşierului şi insistenţa acestuia avură cel mai dezastruos rezultat.
Grăbit cum era, tînărul poliţist nu văzu nici un inconvenient să
129
deschidă uşa cabinetului domnului Segmuller, fără să bată în prealabil, şi să aibă inspiraţia fatală de-a o împinge înainte pe nenorocita a cărei mărturisire putea fi hotărîtoare.
Cînd văzu că judecătorul nu e singur, cînd recunoscu în acel martor ce era interogat pe omul din fotografie, pe Polyte Chupin, rămase ţintuit locului de uimire. El înţelese într-o secundă cît de gravă e greşeala sa, conseciţele ei, şi cît de necesar era să împiedice orice comunicare, orice schimb de cuvinte între soţ şi soţie. Se repezi la Toinon-la-Vertu şi, trăgînd-o tare de braţ, îi porunci să iasă imediat. Dar nefericita făptură era cu totul pierdută şi, sfîşiată de emoţie, tremura mai tare ca o frunză. Nu era capabilă să vadă nimic, să audă nimic în afară de soţul ei. Ce încîntare să-1 regăsească pe acest nenorocit pe care-1 adora! Dar de ce să se dea înapoi în faţa ei, de ce îi arunca priviri sălbatice? Vru să vorbească, să-i explice. . Se zbătu puţin, foarte puţin, îndeajuns însă ca să înregistreze fraza lui Polyte, care îi pătrunse în creier ca un glonte.
Văzînd asta, tînărul poliţist o luă de mijloc, ridicînd-o ca pe un fulg, şi o duse în galerie.
Scena nu durase mai mult de un minut cu totul, şi domnul Segmuller mai voia să formuleze o observaţie, cînd uşa se şi închisese şi se pomeni singur cu Polyte.
Uşa se deschise încă o dată şi lăsă să intre uşierul care, timid, cu o mutră foarte plouată, îi dădu un bilet şi ieşi.
Biletul, scris cu creionul pe o foaie smulsă dintr-un carneţel, îi comunica judecătorului numele femeii şi îi relata concis, dar foarte clar, informaţiile adunate.
De abia acum realiză judecătorul înţelesul scenei pe care doar o întrezărise. Îşi explica totul! Regretă cu şi mai multă amărăciune această
întîlnire nenorocită care avusese loc în cabinetul său. Dar cine era de vină?
El; numai el, nerăbdarea lui, lipsa de prevedere cînd, după plecarea uşierului, trimisese să fie căutat Polyte Chupin. Nu se mai putea îndoi în privinţa extraordinarei influenţe a acestei împrejurări asupra anchetei, dar nu se alarmă şi nu se gîndi decît şă tragă foloase de pe urma informaţiilor preţioase pe care le primise.
— Să continuăm, i se adresă el lui Polyte Chupin care rămăsese nemişcat, aparent indiferent la tot ce se petrecea în jurul său.
130
— Femeia pe care tocmai ai văzut-o e soţia ta? întrebă domnul Segmuller.
— Da.
— Ai ţinut-o la distanţă şi nici nu te-ai uitat la copilul vostru, pe care ţi-1 întindea. . de ce?
— Nu era momentul să ne gîndim la sentimente.
— Minţi. Ai vrut pur şi simplu s-o priveşti fix în timp ce-i sugerai declaraţia pe care trebuie s-o facă.
— I-am spus eu ce să spună?
Judecătorul se întoarse spre grefier.
— Goguet, îi spuse el, reciteşte martorului ultima frază.
Şi grefierul cfti cu vocea lui monotonă : „Aş dori să-1 ştiu mort pe cel care va spune că-1 cunosc pe Lacheneur!" .
Domnul Segmuller se ridicase, învăluindu-1 pe Polyte într-una din acele priviri de judecător, care, după expresia unui deţinut, „face să se mişte adevărul în măruntaie" .
— Gata cu minciunile, îl întrerupse el. I-ai ordonat soţiei să tacă, ăsta e adevărul. La ce bun? Şi ce ne poate spune ea? Crezi că poliţia nu cunoaşte relaţiile tale cu Lacheneur, întîlnirile cu el cînd te aştepta în trăsură aproape de maidane, speranţa că te vei îmbogăţi datorită lui?
Crede-mă, hotărăşte-te să mărturiseşti cît mai e timp, nu te angaja pe un drum la capătul căruia există pericole serioase. Poţi fi socotit complice în mai multe feluri..
Neobrăzarea lui Polyte primise cu siguranţă o lovitură grea. Îşi lăsă
capul în jos bolborosind un răspuns ininteligibil. Totuşi se încăpăţînă să
