tacă, şi judecătorul, care îşi întrebuinţase inutil cel mai puternic argument, era disperat. Sună şi, după ce luă măsuri ca martorul să nu-şi mai poată
vedea soţia, ordonă ca acesta să fie dus înapoi la închisoare.
După ce Polyte ieşi, îşi făcu apariţia Lecoq. Era disperat că nu storsese de la femeie tot ce aceasta ştia.
— Linişteşte-te, îi spuse judecătorul, nenorocirea asta se poate repara.
— Nu, domnule. E imposibil să smulgem vreun cuvînt de la ea de cînd 1-a văzut pe soţul ei. I-a ordonat să tacă, va tăcea.
Tînărul poliţist avusese chiar prea multă dreptate. Şi domnul 131
Segmuller trebui să-şi mărturisească acest lucru îndată ce Toinon-la-Vertu făcu primii paşi în cabinetul său.
Sărmana făptură era zdrobită de durere. Era uşor de văzut că şi-ar fi dat viaţa pentru a-şi lua înapoi cuvintele care-i scăpaseră în mansardă.
Privirea lui Polyte o îngheţase şi o făcea să simtă în suflet cele mai groaznice temeri. Aşa că refuză să răspundă altceva decît „nu" sau „nu ştiu", la toate întrebările, şi retracta tot ceea ce afirmase mai înainte. Se jură că se înşelase, că nu înţelesese bine, că niciodată nu auzise vorbindu-se de Lacheneur.
În cele din urmă, cînd se simţi încolţită de întrebări, izbucni în hohote de plîns, strîngîndu-şi la piept copilul care scotea strigăte ascuţite.
Domnul Segmuller ezită în faţa încăpăţînării prosteşti, oarbe, a unei sălbăticiuni. I se făcu milă de această nefericită. Aşa că după un minut de gîndire îi spuse cu blîndeţe :
— Poţi să te retragi, buna mea femeie, dar aminteşte-ţi că tăcerea ta îi dăunează mai mult soţului tău decît tot ceea ce ai putea să mărturiseşti.
Şi ea se retrase. Adică o luă mai curînd la fugă, în timp ce judecătorul şi agentul de la siguranţă se priveau consternaţi.
CAPITOLUL 28.
Delamorte-Felines a definit ancheta printr-un singuir cuvînt : „o luptă". O teribilă luptă între justiţie, care vrea să descopere adevărul, şi delincvent, care pretinde să-şi păstreze secretul.
Judecătorul de instrucţie dispune de cel mai formidabil aparat. Are sub ordinele sale administraţia, poliţia, armata. La un cuvînt de-al lui, zeci de agenţi, o sută dacă e nevoie, pcrnesc să răscolească Parisul, să
scotocească Franţa, să exploreze Europa.
Singur, întemniţat, cel mai adesea la secret, omul acuzat de o crimă
e ca şi scos dintre cei vii. Nici un zgomot nu ajunge pînă în celula unde trăieşte sub privirea gardianului. Nu poate decît să se întrebe, cu spaima în suflet, pînă la ce punct e compromis, ce dovezi au fost strînse, ce învinuiri copleşitoare sînt gata să-1 zdrobească.
Ei bine, în ciuda acestei teribile disproporţii în privinţa armelor celor doi adversari, omul ţinut la secret iese uneori învingător.
132
Dacă e foarte sigur că n-a lăsat în urmă nici o dovadă a crimei, dacă
nu are antecedente care să se ridice împotriva lui, el poate, inexpugnabil, printr-un sistem de negare absolută, să învingă toate eforturile justiţiei.
Aceasta era în momentul de faţă situaţia lui Mai, misteriosul ucigaş.
Sistemul aşa-zisului artist „prezentator" ieşise intact din această
încercare atît de periculoasă şi, mai mult ca niciodată, identitatea lui continua să fie o problemă.
— Şi totuşi, strigă judecătorul, cu un gest dezamăgit, şi totuşi oamenii ăştia ştiu ceva, şi dacă ar vrea..
— N-au să vrea.
— De ce? Ce interes au? Ah, asta trebuie să descoperim. Cine ne va spune ce promisiuni orbitoare au asigurat tăcerea unui mizerabil de teapa lui Polyte Chupin?
Lecoq nu răspunse. Sprîncenele-i încruntate trădau prodigiosul efort de gîndire pe care-1 făcea.
— E o problemă, domnule, spuse el în sfîrşit, care mă pune în încurcătură mai mult decît toate celelalte luate împreună, şi pe care dacă o rezolvăm vom face un mare pas înainte.
— Care?
— Dumneavoastră, domnule, vă întrebaţi ce i s-a promis lui Chupin.
Eu mă întreb cine i-a promis?
— Cine? Complicele, evident, acest artizan al urzelilor ce ne împresoară, pe care nu-1 putem prinde.
— Desigur, răspunse Lecoq, i-am recunoscut stilul. Dar, ce şiretlic a mai născocit de data asta? Ştiu prin ce mijloc a discutat la post cu văduva Chupin. Dar cum a făcut să ajungă pînă la Polyte, închis şi supravegheat îndeaproape?
— Ce vrei să spui? întrebă judecătorul. Te gîndeşti că vreunul dintre slujbaşii închisorii s-a lăsat corupt?
Lacoq clătină din cap cu un aer destul de echivoc.
— Nu cred nimic şi, mai ales, nu bănuiesc pe nimeni, caut. Chupin a fost încunoştinţat, da sau ba?
— Da, cu siguranţă.
