— Aşteptaţi numai, adăugă el, am s-o chem pe nevastă-mea care are o memorie fără pereche.
Doamna Doisty merita acest elogiu. I-a fost de ajuns doar o privire ca să spună că îşi amintea de cercel şi că perechea fusese vîndută cu douăzeci de mii de franci doamnei marchize d'Arlange.
— Aş vrea acum, spuse tînărul poliţist, să-mi daţi adresa marchizei.
— Locuieşte în Faubourg Saint-Germain, răspunse doamna Doisty, aproape de Terasa Invalizilor.
138
CAPITOLUL 30.
După ce ieşi din magazin şi făcu cîţivă paşi pe trotuar, Lecoq se lăsă
în voia unei bucurii nebune, încît trecătorii surprinşi se întrebau dacă nu cumva acest tînăr arătos nu-şi pierduse minţile.
Nu mergea, ci dansa, gesticulmd în modul cel mai caraghios şi adresînd vîntului un monolog al izbînzii.
„— În sfîrşit, spunea el, afacerea iese din mlaştina unde se mişca pînă acum. Ajung la adevăraţii actori ai dramei, la acele personaje din înalta societate pe care le-am ghicit. Ah, dragul meu Gevrol, ilustre General, voiai o prinţesă! Va trebui să te mulţumeşti cu o simplă
marchiză!”
Dar această euforie se risipi încetul cu încetul; bunul simţ îşi recapătă drepturile. Tînărul poliţist simţea că va avea nevoie de tot calmul, de toate resursele şi de întreaga lui isteţime pentru a duce la bun sfîrşit această misiune.
Cum să se poarte cînd se va afla în prezenţa acestei marchize ca s-o determine să mărturisească tot, fără nici o reţinere, pentru a-i smulge, împreună cu toate amănuntele scenei omorului, numele ucigaşului?
Se întrerupse deoarece ajunsese în faţa palatului marchizei d'Arlange.
Preţ de o oră rămase nemişcat sub bolta unei porţi mari, supraveghind casa. Ar fi vrut să zărească pe unul dintre locatarii acestei frumoase reşedinţe. Dar nici un chip nu se arătă la fereastră, nici un valet nu traversă curtea. Neliniştit, hotărî să cerceteze mai întîi împrejurimile.
Nu putea să încerce acest demers decisiv fără a avea vreo idee despre oamenii pe care urma să-i găsească aici.
Tocmai se întreba cui şi unde să se adreseze, cînd văzu, pe partea cealaltă a străzii, un negustor de vinuri care urca în pragul prăvălioarei sale. Se îndreptă direct spre el, jucînd bine încurcătura omului care a uitat o adresă şi, politicos, îl întrebă unde se află reşedinţa marchizei d'Arlange.
Fără un cuvînt, fără să catadicsească să-şi scoată pipa din gură, negustorul îşi întinse braţul.
Ca să-1 faci să-şi dezlege limba, trebuia să intri în dugheană, să ceri să fii servit cu ceva şi să-i propui să ciocnească cu tine un pahar. Aşa şi 139
făcu tînărul poliţist şi, la vederea celor două pahare pline, limba demnului negustor se dezlegă ca prin farmec.
Nu puteai să nimereşti mai bine pentru a obţine informaţii, căci se stabilise în cartier de zece ani şi era onorat avîndu-i printre clienţi pe stăpînii casei.
— Vă plîng, îi spuse el lui Lecoq, dacă mergeţi la marchiză să vă
plătească o factură. Veţi avea timp să învăţaţi drumul înainte de a vedea un ban de la ea.
— La, naiba! E săracă?
— Ea! are douăzeci de mii de lire rentă, fără a mai pune la socotelaă palatul din faţă. Dar ştiţi, cînd cheltuieşti în fiecare an încă pe-atît decît ai...
Se opri brusc ca să-i arate tînărului poliţist două femei care treceau, una avînd peste patruzeci de ani şi îmbrăcată în negru, cealaltă, foarte tînâră, îmbrăcată ca o elevă de pension.
— Uitaţi, continuă el, e chiar nepoata marchizei, domnişoara Claire, trece împreună cu guvernanta, domnişoara Schmidt.
— Nepoata? bolborosi Lecoq.
— Da, fiica fiului ei care a murit, dacă vreţi să ştiţi exact.
— Ce vîrstă are deci marchiza?
— Cel puţin şaizeci de ani. Dar nu-i dai atîta. E una dintre acele bătrîne solid construite care trăiesc o sută de ani, la fel ca arborii. Şi a dracului. .
— Iartă-mă, îl întrerupse tînărul poliţist, doar nu locuieşte singură în palatul ăsta?
— Dumnezeule! Ba da, singură cu nepoata şi doi servitori. Dar ce vi s-a întîmplat?
Adevărul e că Lecoq se făcuse alb ca varul. La cuvintele acestui om, magicul edificiu al speranţelor sale se năruise la fel ca fragilul castel construit de un copil din cărţi de joc.
— N-am nimic, răspunse el cu o voce nesigură. Oh, absolut nimic.
Dar nu putu să suporte mai mult de un sfert de oră groaznicul supliciu al incertitudinii. Plăti şi se duse să sune la poarta de la grilajul palatului.
Un servitor veni să-i deschidă, îl examina cu o privire bănuitoare şi 140
îi spuse că doamna marchiză e plecată la ţară. Evident, îi făcea onoarea să-1 ia drept un creditor.
Dar el ştiu să insiste cu atîta abilitate, se făcu atît de bine înţeles că
nu venea să ceară bani, susţinu cu atîta tărie că e vorba de afaceri urgente, încît pînă la urmă servitorul îl lăsă în mijlocul holului, spunîndu-i că se duce din nou să se asigure dacă doamna plecase într-adevăr.
