Gevrol înţelese că mersese prea departe şi, aruncîndu-i lui Lecoq cea mai veninoasă privire, se pierdu în scuze.
Domnul Segmuller nu păru să-1 audă. Îl salută pe director şi, făcîndu-i un semn tînărului poliţist să-1 urmeze, îi ordonă:
— Fugi la Prefectură şi află cum şi sub ce pretext a obţinut această
femeie învoirea care i-a permis să-1 vadă pe Polyte Chupin.
135
CAPITOLUL 29.
Rămas singur, domnul Segmuller se îndreptă din nou spre cabinetul său, condus mai mult de instinctul mecanic al obişnuinţei decît de vreun motiv anume.
Se grăbea căci simţea că timpul se scurge şi ştia că cercetarea unei crime devine tot mai dificilă pe măsură ce te îndepărtezi de momentul în care a fost comisă.
Cîte lucruri erau încă de făcut! Nu trebuia să confrunte cadavrele victimelor cu ucigaşul, cu văduva Chupin şi cu Polyte? Din triste confruntări de acest fel apar adesea rezultate nesperate. Trebuia, de asemenea, să interogheze martorii, pe Papillon birjarul, pe portăreasa, casei din strada Bourgogne, unde cele două femei se refugiaseră timp de o secundă, şi, în sfîrşit, pe doamna Milner, stăpîna hotelului Mariembourg.
Era indispensabil să audieze şi un oarecare număr de oameni din cartierul Pulberăriei, cîţiva prieteni de-ai lui Polyte, pe organizatorii balului de la Curcubeu, unde victimele şi ucigaşul îşi petrecuseră o parte din seară. Desigur, nu putea spera de la fiecare dintre aceşti martori în parte lămuriri importante. Unii nu cunoşteau faptele, alţii le denaturau dintr-un interes ce rămînea încă o problemă. Dar fiecare dintre ei trebuia să-şi aducă partea sa de istorisire, să spună ceva, să emită o părere, să
născocească o poveste.
Şi aici se manifestă din plin geniul judecătorului de instrucţie, obişnuit să compare răspunsurile cele mai contradictorii, să scoată dintr-o cantitate de minciuni o cale de mijloc, care să reprezinte aproape adevărul.
În sfîrşit se întoarse şi Lecoq.
— N-am aflat nimic, spuse el, tot nimic.
— Cum? Nu se ştie cui i s-a dat o învoire ca să-1 viziteze pe Polyte la închisoare?
— Iertaţi-mă, domnule, se ştie prea bine. Aflăm din nou, aici, o altă
dovadă a infernalei abilităţi a complicelui de a profita de toate împrejurările. Permisul de care s-au servit ieri este pe numele unei surori a văduvei Chupin, Rose-Adelaine Pitard, precupeaţă în Montmartre. Acest permis a fost eliberat acum opt zile, la cererea semnată a comisarului de poliţie. În această cerere se spune că femeia Rose Pitard are nevoie să-şi 136
vadă sora pentru a pune la punct o chestiune de familie.
— Mătuşa asta face şi ea parte din complot! murmură judecătorul.
— Nu cred, răspunse tînărul poliţist. În orice caz, nu ea a fost ieri la vorbitorul închisorii. Funcţionarii de la Prefectură şi-o amintesc foarte bine pe sora văduvei Chupin, şi, de altfel, i-am aflat semnalmentele : o femeie de peste cinci picioare înălţime, foarte negricioasă, zbîrcită, tăbăcită de ploaie, de vînt şi de soare, şi, în sfîrşit, în vîrstă de vreo şaizeci de ani. Ori, vizitatoarea de ieri era scundă, blondă, albă şi nu părea să fi avut mai mult de patruzeci şi cinci de ani.
— Dar dacă e aşa, îl întrerupse domnul Segmuller, această
vizitatoare trebuie să fi fost una dintre fugarele noastre.
— Nu cred.
— Cine ar putea fi, după părerea ta?
— Hm... proprietara hotelului Mariembourg, această prefăcută care şi-a bătut atît de bine joc de mine. Să ia seama însă! Există mijloace de verificare a bănuielilor mele.
— Rămîne să ştim, zise judecătorul, cum a putut afla complicele de existenţa acestui permis de intrare.
— Oh, nimic mai simplu, domnule. După ce au discutat la postul de la bariera Italiei, vaduva Chupin şi complicele au înţeles cît de urgent este să-1 prevină pe Polyte. Au căutat un mijloc prin care să ajungă la el.
Bătrîna şi-a amintit de permisul soră-si şi omul s-a dus să-1 împrumute cu primul pretext ce i-a venit în minte. Din seara asta voi avea doi observatori la post ; unul în străduţa Butte-aux-Cailles, celălalt în faţa uşii hotelului Mariembourg. În cazul în care complicelui i-ar veni ideea s-o viziteze pe Toinon-la-Vertu sau pe doamna Milner, va fi prins. Trebuie să ne vină şi nouă rîndul în cele din urmă! Şi, continuă el, vă cer permisiunea, domnule judecător, ca acum să plec. Vreau să mă folosesc de cele mai importante probe : scrisoarea lui Lacheneur şi cercelul.
— Du-te, îi spuse domnul Segmuller, şi noroc!
„Voi fi mai mult decît un prostănac, se gîndi Lecoq, dacă n-am să
fiu în stare să descopăr pe proprietarul unui obiect de o asemeneavaloare. Or, odată găsit acest proprietar, vom constata pe dată
identitatea omului nostru-enigmă."
Din fericire Lecoq avea la îndemînă un individ care s-ar fi 137
considerat încîntat să-şi pună cunoştinţele în slujba sa. Era un bătrîn olandez care se numea Von-Nunen şi care nu avea rival în Paris de îndată
ce era vorba de bijuterii sau de vreo montură. Prefectura îl folosea ca expert. Trecea drept bogat şi era cu mult mai mult decît se presupunea.
Înfăţişarea îi era sărăcăcioasă deoarece avea o pasiune : adora diamantele.
Avea întotdeauna cîteva la el, într-o cutiuţă pe care o scotea de zece ori pe oră, aşa cum scoate tabachera cel care prizează tutun.
Omul îl primi cu plăcere pe tînărul poliţist. Îşi căută ochelarii, examina bijuteria cu o strîmbătură de satisfacţie şi spuse cu glas de oracol:
— Piatra valorează opt mii de franci, iar montura e făcută la Doisty, strada Paix.
Douăzeci de minute mai tîrziu, Lecoq se prezenta la celebrul bijutier. Van-Nunen nu se înşelase. Doisty recunoscu cercelul, fusese lucrat la el. Dar cui îl vînduse? Nu putu să-şi amintească, trecuseră trei-patru ani de atunci.
