— Iată deci un lucru cîştigat. Ei bine, ca să explicăm faptul trebuie să presupunem sau existenţa unor complici în închisoare sau o vizită la 133
vorbitor.
În mod evident domnul Segmuller era foarte tulburat. Luînd brusc o hotărîre, se ridică, îşi luă pălăria şi spuse:
— Vreau să fiu cu sufletul împăcat, vino, domnule Lecoq.
Ieşiră şi, prin strâmta şi întunecoasa galerie de comunicare ajunseră
în două minute la închisoare.
Tocmai se împărţise deţinuţilor mîncarea, şi directorul, supraveghind serviciul, se plimba împreună cu Gevrol în curtea interioară.
De îndată ce-1 observă pe judecător, se îndreptă spre el cu o grabă
evidentă.
— Cu siguranţă, domnule, că aţi venit în legătură cu deţinutul Mai.
— Într-adevăr.
— Chiar despre el discutam cu domnul inspector de la Siguranţă, continuă directorul, şi-i spuneam cîte motive am să fiu mulţumit de purtarea acestui om. Nu numai că n-a fost nevoie să-i punem din nou cămaşa de forţă, dar i s-a schimbat total starea sufletească. Mănîncă cu poftă, e vesel ca un cintezoi, glumeşte cu gardienii..
— Eh! interveni Gevrol, cînd s-a văzut prins, a fost disperat. Apoi s-a gîndit că-şi va salva probabil capul, că viaţa şi la ocnă e totuşi viaţă şi că, de altfel, se iese şi de aici.
Judecătorul şi tînărul poliţist schimbară o privire neliniştiți. Această
veselie a aşa-zisului saltimbanc putea să nu fie decît continuarea rolului său ; dar ea putea, de asemenea, să fie pricinuită de siguranţa că a dejucat cercetările şi, cine ştie, de cîteva veşti îmbucurătoare primite din exterior.
Această ultimă supoziţie îl făcu pe judecător să tresară.
— Domnule director, întrebă el, sînteţi sigur că nici o veste din afară
nu poate să ajungă la deţinuţii care sînt la secret?
— Dacă sînt sigur? exclamă acesta. N-aţi vizitat deci celulele de la secret! N-aţi văzut niciodată cu ce exces de precauţii sînt înconjurate: trei rînduri de zăbrele, obloane de scînduri care nu lasă să pătrundă lumina. .
Fără să mai pun la socoteală santinelele care zi şi noapte patrulează pe sub ferestre. Se poate spune că nici măcar o rîndunică nu va ajunge la deţinuţi.
Numai această descriere şi ar fi trebuit să-1 liniştească pe judecătorul de instrucţie.
— Acum, domnule director, aş dori cîteva informaţii despre un alt 134
deţinut, un oarecare Chupin.
— Aha! Îl ştiu, un ticălos înrăit.
— Aşa e. Aş vrea să ştiu dacă n-a primit ieri vreo vizită.
— La naiba! Va trebui să merg la grefă ca să vă pot da un răspuns sigur. Aşteptaţi puţin, iată un gardian, acela scund de-acolo, de sub boltă, care poate să ne informeze. Hei! Ferrau! strigă el.
Supraveghetorul strigat veni în fugă spre ei.
— Ştii, îl întrebă directorul, dacă numitul Chupin a fost ieri la vorbitor?
— Da, domnule, chiar eu l-am condus acolo.
— Şi cine 1-a vizitat? întrebă cu vioiciune Lecoq. Un om gras, nu-i aşa, cu o faţă stacojie, cu un nas turtit?
— Iertaţi-mă, domnule; era o femeie, mătuşa lui, după cum mi-a spus el.
Aceeaşi exclamaţie de uimire fu scoasă atît de judecător cît şi de tînărul poliţist şi amîndoi întrebară deodată:
— Cum arăta?
— Scundă, răspunse supraveghetorul, durdulie, foarte blondă, cu aerul unei femei deosebit de cumsecade, dar nu bogată.
— Să fi fost una dintre fugarele noastre? se întrebă cu voce tare Lecoq.
Gevrol începu să rîdă în hohote.
— Încă o falsă prinţesă, spuse el.
Judecătorul nu păru să guste gluma.
— Măsuraţi-vă cuvintele, domnule agent! rosti el cu severitate.
Uitaţi că ironiile pe care le adresaţi colegului dumneavoastră mă vizează şi pe mine?