Este explicabil aşadar faptul că această afacere tenebroasă din cârciuma văduvei Chupin, care îi fusese încredinţată, pusese imperios stăpînire pe mintea lui. Amorul propriu îşi are întotdeauna drepturile sale şi domnul Segmuller considera că succesul va fi cu atît mai mare cu cît dificultăţile fuseseră mai mari. De altfel spera să cîştige, avînd mai ales un ajutor ca Lecoq, acest începător, în care recunoscuse posibilităţi extraordinare şi aptitudini potrivite cerinţelor meseriei sale.
Se grăbi să cineze şi, după ce-şi bău cafeaua, începu să lucreze cu o nouă ardoare. Adusese cu el interogatoriul aşa-zisului artist de bîlci şi îi analiză toate răspunsurile, cîntărindu-le pe fiecare în parte. Căuta, o fisură
pe unde ar fi putut strecura o întrebare victorioasă, care, la fel ca o mină, 126
să disloce sistemul de apărare.
Cu toate că îşi petrecu o bună parte din noapte cu această muncă, asta nu-1 împiedică să fie în picioare mai devreme ca de obicei. La ora opt era îmbrăcat, bărbierit, îşi aranjase hîrtiile, îşi băuse ceaşca de cacao şi porni. Uită că nerăbdarea care îl devora nu fierbea şi în venele celorlalţi.
Palatul de Justiţie abia se trezea cînd ajunse aici. Nici porţile nu erau încă deschise. Pe coridoare portăreii şi curierii, abia treziţi, se dezmorţeau schimbîndu-şi hainele de oraş cu cele oficiale.
Domnul Segmuller, care trebuia să-1 consulte pe procurorul imperial, se duse mai întîi la Parchet. Dar nimeni nu sosise încă. Înciudat, se închise în cabinet cu ochii la pendulă.
La nouă şi zece apăru Goguet, surîzătorul grefier, şi fu primit cu un :
„Ah, iată-te în sfîrşit" , care nu-i lăsă acestuia nici o îndoială în privinţa dispoziţiei pe care o avea bunul judecător de instrucţie. Vru să se scuze, să
se dezvinovăţească, dar domnul Segmuller îi închise gura destul de energic, pentru a-i spulbera orice dorinţă de replică. La drept vorbind, Goguet se simţea jignit. Seara, în ajun, discutînd cu nevastă-sa despre enigmaticul deţinut, îi veniseră nişte idei pe care n-ar fi fost rău să le supună judecătorului.
Momentul era însă prost ales. Domnul Segmuller, care era de obicei personificarea calmului, omul grav prin excelenţă, meticulos în toate, devenise de nerecunoscut. Se plimba în lung şi-n lat prin cabinet, se scula, se aşeza, gesticula, în sfîrşit, părea că nu mai poate sta locului.
Între nouă şi jumătate şi zece domnul Segmuller îl sună de nu numai puţin de cinci ori pe uşier şi de cinci ori îi adresă aceeaşi întrebare :
— Eşti sigur că domnul Lecoq n-a venit? Întreabă! Imposibil să nu fi trimis pe cineva, probabil că mi-a scris.
De fiecare dată uşierul, surprins, fu nevoit să răspundă:
— N-a venit nimeni, nu e nici o scrisoare.
Judecătorul se enervă.
— Eu stau ca pe jăratic şi agentul ăsta îşi permite să se facă aşteptat, bodogăni el. Unde s-a dus oare?
Ultima oară îi ordonă uşierului să vadă dacă nu-1 găseşte pe Lecoq prin apropiere, în vreo cafenea.
Să-1 caute şi să-1 aducă repede, foarte repede. După plecarea 127
uşierului, domnul Segmuller păru să-şi recapete calmul.
— Pierdem un timp preţios, i se adresă el lui Goguet. M-am hotărît să-1 interoghez pe fiul văduvei Chupin. Du-te şi spune să-1 aducă, Lecoq trebuie să fi dus ordinul de scoatere.
Peste mai puţin de o oră, Polyte intra în cabinetul judecătorului de instrucţie.
Era într-adevăr omul din fotografia pe care biata Toînon-la-Vertu îl învăluia cu priviri pline de iubire. Numai că portretul îl înfrumuseţa.
Fotografia nu putuse să fixeze expresia de ascunsă viclenie de pe chipul acestui ticălos, neruşinarea zîmbetului, ferocitatea laşă a privirii care alunecă. Nu putuse să redea nici faţa ofilită şi cenuşie, nici clipitul neliniştit al pleoapelor, nici buzele subţiri, strînse dispreţuitor deasupra unor dinţi mici şi ascuţiţi.
Văzîndu-1, îţi dădeai seama cît preţuieşte cu adevărat.
După ce răspunse la întrebările preliminare, declarînd că are treizeci de ani şi că e născut la Paris, luă o poză pretenţioasă şi aşteptă.
Dar, domnul Segmuller, înainte de a aborda problemele serioase ale interogatoriului, încercă să demonteze această siguranţă a ticălosului. Îi aminti deci cu asprime lui Polyte situaţia în care se găsea, dîndu-i de înţeles că de atitudinea şi răspunsurile sale va depinde mult judecarea vinovăţiei lui în afacerea în care era implicat.
Polyte asculta cu un aer nepăsător şi puţin ironic. Îi păsa prea puţin de ameninţare. Întrebase şi i se spusese că nu putea fi condamnat la mai mult de şase luni închisoare.
Ce importanţă mai avea o lună în plus sau în minus!
Judecătorul surprinse acest sentiment în privirea ticălosului şi începu :
— Justiţia, spuse el, aşteaptă de la tine informaţii asupra cîtorva dintre obişnuiţii care vin în cîrciuma mamei tale.
— Numai că sînt mulţi dom'le, răspunse netrebnicul cu o voce răguşită, înceată, josnică.
— Cunoşti pe unul cu numele de Gustave?
— Nu dom'le.
Era riscant să insiste ca să nu-i trezească suspiciuni lui Polyte dacă, din întîmplare, era de bună-credinţă. Aşa că domnul Segmuller continuă: 128
— Dar de Lacheneur cu siguranţă că-ţi aminteşti.
— Lacheneur? E prima oară cînd aud numele ăsta.
— Fii atent! Poliţia ştie multe lucruri.
— Spun adevărul, dom'le, insista el. Ce interes aş avea să mint?
Fu întrerupt de uşa care se deschise brusc şi prin care îşi făcu apariţia Toinon-la-Vertu cu copilul în braţe.
