O clipă mai tîrziu valetul se întoarse spunîndu-i lui Lecoq să-1
urmeze şi, după ce-1 conduse printr-un salon enorm, fastuos pe vremuri, îl introduse într-un budoar tapisat cu stofă roz.
Acolo, pe un şezlong, în colţul unde ardea focul, o doamnă în vîrstă
cu o înfăţişare teribilă - înaltă, osoasă, foarte împodobită şi sulemenită
peste măsură - tricota o bandă de lînă verde. Îl măsura din cap pînă în picioare pe tînărul poliţist pînă îl făcu să se înroşească şi, cum i se păru intimidat, ceea ce o măguli, i se adresă aproape cu blîndeţe:
— Ei bine, băiete, întrebă ea, ce te aduce aici?
Lecoq nu era intimidat, dar recunoştea cu durere că într-adevăr doamna d'Arlange nu putea să fie una dintre femeile din cârciuma văduvei Chupin. Nimic din ea nu corespundea semnalmentelor date de Papillon.
Tînărul poliţist îşi aduse aminte cît de mici erau urmele lăsate pe zăpadă de cele două fugare faţă de piciorul - de-o mărime eroică - al marchizei, pe care îl vedea ieşind de sub rochie. Lecoq scoase din buzunar cercelul cel preţios şi îl puse pe comodă spunînd:
— Vă aduc, doamnă, acest cercel pe care l-am găsit şi care vă
aparţine. Aşa mi s-a spus.
Doamna d'Arlange lăsă lucrul pe care îl tricota ca să examineze bijuteria.
— E adevărat, spuse ea după o clipă, că aceşti cercei mi-au aparţinut. A fost o fantezie pe care am avut-o acum patru ani şi care m-a costat frumoasa sumă de douăzeci de mii de livre. Dar am o nepoată de crescut! Nevoi presante de bani m-au obligat puţin mai tîrziu să mă
despart de această podoabă, pe care cu părere de rău am vîndut-o.
— Cui? întrebă Lecoq.
— Ei! exclamă marchiza şocată. Ce înseamnă curiozitatea asta?
— Iertaţi-mă, doamnă, aş vrea atît demult să-1 găsesc pe proprietarul acestui lucru minunat..
141
— I-am vîndut unei înalte doamne nemţoaice, baroana de Watchau. .
— Şi unde locuieşte această doamnă?
— La Pere Lachaise, de anul trecut, de cînd s-a hotărît să moară.
— Dar doamna, insistă tînărul poliţist, a lăsat, desigur, moştenitori: un soţ, copii?
— Pe nimeni, decît un frate care are o slujbă la Curtea din Viena şi care n-a putut să se deplaseze. El a dispus ca toate bunurile surorii lui să se vîndă la licitaţie, fără excepţie, chiar şi garderoba, iar banii au fost expediaţi acolo.
— Ce nenorocire, murmură Lecoq.
— Cum aşa! De ce? întrebă bătrîna doamnă. Datorită acestei întîmplări diamantul vă rămîne al dumneavoastră.
Astfel marchiza d'Arlange adăuga supliciului lui Lecoq rafinamente inedite, urîndu-i cu toată aparenţa bunei credinţe de-a nu găsi niciodată
femeia care pierduse valoroasa bijuterie.
Lecoq ştiu însă să-şi oblige buzele să schiţeze un surîs, îngăimă o mulţumire pentru atîta bunătate.
Apoi, cum nu mai avea nimic de aşteptat, făcu o adîncă plecăciune şi ieşi de-a-ndărătelea, zdrobit de această nouă lovitură.
Din cauza fatalităţii, a neîndemînării sale, a abilităţii miraculoase a adversarului, văzu rupîndu-se unul după altul toate firele pe care le avea în mînă şi pe care contase să-şi orienteze ancheta pentru a ieşi din labirintul de nedescurcat în care se rătăcea tot mai mult.
Era din nou tras pe sfoară de o nouă comedie?
Dacă acel complice al ucigaşului ar fi fost înţeles cu bijutierul Doisty, i-ar fi cerut pur şi simplu să răspundă că nu ştia cui vînduse diamantele sau chiar că nu fuseseră făcute în atelierul lui.
Lecoq se hotărî să meargă cel puţin pînă la capătul acestei întîmplări. Se întoarse deci la Doisty şi, sub un pretext destul de plauzibil, care să îndepărteze orice bănuială în privinţa profesiunii sale, obţinu dosarul registrului de afaceri. Vînzarea era înscrisă în anul arătat, în luna respectivă, nu numai pe contul curent, ci chiar în cartea mare. Era deci imposibil ca bijutierul să falsifice întreaga contabilitate pe patru ani.
Realitatea era indiscutabilă şi totuşi tiparul poliţist nu era satisfăcut.
Se duse în strada Faubdurg-Saint-Honore, la casa în care locuise 142
atunci cînd trăia baroana de Watchau şi află de la un portar politicos că
după decesul bietei doamne, mobilele şi lucrurile fuseseră duse la palatul de pe strada Drouot.
— Şi chiar, adăugă portarul, vînzarea a fost prezidată de domnul Petit.
Fără a pierde un minut, tînărul poliţist alergă la acest expert care se specializase în vînzarea mobilierului de lux la licitaţie.
Domnul Petit îşi amintea foarte bine de vînzarea Watchau, care făcuse o oarecare vîlvă pe vremea ei şi găsi curînd între hîrtiile sale voluminosul proces verbal. Multe bijuterii figurau descrise cu cifra adjudecată şi numele cumpărătorului, dar nici una nu se referea, oricît de vag măcar, la blestemaţii de cercei. Expertul afirmă că fratele baroanei, moştenitorul ei, nu-şi păstrase nimic din succesiune, nici un inel, nici un bibelou, nici un ac. . şi păruse grăbit să primească suma totală obţinută, care se ridica la plăcuta cifră de o sută şaizeci şi şapte de mii cinci sute treizeci de franci, scăzînd cheltuielile.
— Aşadar, zise Lecoq gînditor, tot ce avusese baroana a fost într-adevăr vîndut?
