— Să-mi fie cu iertare! Taica Absint, pe care l-am luat de la misiunea inutilă de supraveghere a străduţei Butte-aux-Cailles, îmi va aduce mîncarea, va face comisioanele şi, la nevoie, mă va înlocui.
Invidiosul Gevrol izbucni în rîs, dar într-un rîs evident forţat.
— Uite, zise el, mi se face milă de tine. Ştii cu cine o să semeni aşa, cu ochiul lipit de deschizătură, spionîn-du-1 pe deţinut?
148
— Spuneţi, nu vă jenaţi.
— Ei bine, îmi dai impresia unuia dintre acei bătrîni naturalişti neghiobi care pun sub sticlă tot felul de gîngănii şi care-şi petrec viaţa privindu-le cum mişună printr-o lupă puternică.
Lecoq, care îşi terminase opera, se ridică.
— Generale, niciodată vreo comparaţie n-a fost mai aproape de adevăr, spuse el. Aţi ghicit, ideea pe care vreau s-o pun în aplicare o datorez amintirii muncii acelor naturalişti pe care îi desconsideraţi atît. Cu ajutorul studierii unei mici vietăţi, la microscop, după cum spuneaţi, acei savanţi ingenioşi şi răbdători sfîrşesc prin a-i surprinde felul de viaţă, obiceiurile, instinctele. Ei bine. . ceea ce fac ei cu o insectă voi face eu cu un om. Vreau să aflu secretul acestui deţinut. Şi-1 voi afla, m-am jurat.
Da, îl voi afla, pentru că oricît de călită îi este energia, e imposibil să nu aibă vreun moment de slăbiciune, şi eu în momentul acela voi fi aici. Voi fi aici dacă voinţa îl va trăda, dacă, crezîndu-se singur, îşi va lepăda masca, dacă o secundă va uita de sine însuşi, dacă disperarea îi va smulge un vaiet, un gest, o privire. . Voi fi aici... mereu aici!
Hotărîrea implacabilă a tînărului poliţist dădea vocii sale inflexiuni atît de vibrante încît directorul închisorii fu mişcat. El admise pentru o clipă ipotezele lui Lecoq şi fu surprins în gîndul său de ciudăţenia acestei lupte între deţinutul, care se străduia să păstreze secretul identităţii sale şi anchetatorul, care se înverşuna să descopere adevărul.
— Băiete, pe cuvînt, i se adresă el, ai un curaj pe cinste.
— Cît se poate de inutil, bombăni Gevrol.
Bănuitorul inspector spunea asta în mod deliberat, dar, în fond, se simţea tulburat de imperturbabila siguranţă a lui Lecoq. O dată mai mult îşi jură ca acest tînăr atît de activ să nu îmbătrîneăscă în rîndul poliţiei.
Tînărul poliţist se făcu a nu băga de seamă această observaţie jignitoare. De două săptămîni Generalul îl călca atît de tare pe nervi încît se temea că dacă va începe o discuţie cu el nu se va mai putea stăpîni. Era mai bine să tacă şi să-şi urmărească succesul. Să reuşească! Iată
răzbunarea care îi lasă mofluzi pe invidioşi.
De altfel era nerăbdător să-i vadă plecaţi pe aceşti oameni care îl deranjau. Poate chiar îl şi credea în stare pe Gevrol să trezească prin zgomote neobişnuite atenţia prizonierului.
149
În sfîrşit plecară. Lecoq se grăbi să întindă pătura şi se culcă peste ea cît era de lung, astfel încît putea să-şi pună în dreptul deschizăturii, alternativ, ochiul şi urechea.
Din această poziţie celula i se dezvăluia de minune. Putea să vadă
uşa, patul, masa, scaunul. Numai o porţiune foarte mică de la fereastră şi fereastra nu intrau în cîmpul lui vizual.
Abia îşi terminase recunoaşterea cînd zăvorul scîrţîi. Deţinutul se întorcea de la plimbare. Era foarte vesel şi tocmai termina de povestit ceva foarte interesant, fără îndoială, pentru că paznicul întîrzie un moment ca să
asculte sfîrşitul.
Tînărul poliţist fu încîntat de experienţa sa. Auzea şi vedea foarte bine. Vocile ajungeau pînă la el atît de dinstinct de parcă le-ar fi auzit printr-un cornet acustic.
După ce supraveghetorul plecă, Mai făcu cîţiva paşi prin celulă, apoi se aşeză, îşi deschise volumul de Beranger şi timp de o oră păru absorbit de învăţarea unui cîntec. În sfîrşit se aruncă pe pat. Se sculă numai la masa de seară ca să mănînce cu poftă. Apoi luă din nou volumul de cîntece şi nu se culcă decît atunci cînd se stinse lumina.
Lecoq ştia bine că în timpul nopţii nu va putea să vadă nimic, dar spera să surprindă vreo exclamaţie revelatoare.
Aşteptarea îi fu înşelată. Mai se suci şi se răsuci dureros pe salteaua sa, oftă din cînd în cînd, ai fi zis că plîngea, dar nu articula nici o silabă.
A doua zi deţinutul rămase culcat pînă tîrziu. Dar auzind sunînd ora cînd se împărţea mîncarea de dimineaţă, ora unsprezece, se sculă brusc şi, după cîteva sărituri uşoare prin celulă, ca să se dezmorţească, intona cu voce tare un vechi cîntec :
„Diogene, în butoiul tău,
Liber şi mulţumit, râd şi beau fără ruşine...”
Numai cînd intrară gardienii încetă să mai cînte.
Următoarele zile au fost întru totul asemănătoare. Să cânte, să
mănînce, să doarmă, să-şi îngrijească mîinile şi unghiile, în asta consta viaţa aşa-zisului saltimbanc. Atitudinea sa, neschimbată, era cea a unui om cu o fire deschisă, profund plictisit.
Aceasta era perfecta comedie pe care o juca misteriosul personaj, în a cărui purtare, după şase nopţi şi şase zile petrecute în podul său, Lecoq 150
nu surprinsese nimic hotărîtor.
Cu toate astea era departe de a fi cuprins de disperare. Observă că în fiecare dimineaţă, la ora la care distribuirea mîncării punea în mişcare personalul închisorii, deţinutul nu uita să repete cîntecul lui Diogene.
„Cu siguranţă, îşi spunea tînărul poliţist, acest cîntec este un semnal. Ce se petrece oare lîngă această fereastră pe care eu n-o văd?
Voi afla mîine.”
În consecinţă, a doua zi obţinu ca Mai să fie dus la plimbare la ora zece şi jumătate şi îi ceru directorului să-1 însoţească în celula prizonierului. Onorabilul funcţionar nu părea prea mulţumit de faptul că
era deranjat.
— Ce pretindeţi că-mi arătaţi? repeta el. Ce e atît de ciudat?
