— Poate nimic, răspunse Lecoq, poate ceva foarte grav.
Şi cum ora unsprezece sună puţin mai tîrziu, Lecoq intona cîntecul pe care-1 fredona deţinutul:
„Diogene, în butoiul tău...”
Tocmai trecea la strofa a doua cînd o bilă din miez de pîine, de mărimea unui glonţ, aruncată cu îndrăzneală pe deasupra oblonului ce apăra fereastra, se rostogoli la picioarele lui.
Dacă trăsnetul ar fi căzut în celula lui Mai nu l-ar fi înspăimîntat pe director mai mult decît acest inofensiv proiectil.
Rămase prostit, cu gura căscată, cu ochii ieşiţi din orbite, ca şi cînd n-ar fi fost prea sigur de propriile-i simţuri.
— Un bilet, repeta el consternat, un bilet!
Iute ca fulgerul, Lecoq ridicase cu promptitudine mesajul şi îl învîrtea triumfător între degete.
— Am spus eu, şopti el, că oamenii noştri se înţeleg între ei!
Bucuria tînărului poliţist făcu să se schimbe în furie uimirea directorului. Acesta se îndreptă spre uşă, dar Lecoq îl opri.
— Ce vreţi să faceţi, domnule? îl întrebă el.
— Vreau să adun tot personalul închisorii şi să le comunic că printre ei se află un trădător, pe care trebuie să mi-1 predea. Vreau să dau un exemplu. Dacă în douăzeci şi patru de ore vinovatul nu va fi descoperit, întregul personal va fi schimbat.
— Calmaţi-vă, domnule, îi spuse Lecoq, calmaţi-vă, liniştiţi-vă. S-ar 151
putea ca vinovatul să nu fie unul dintre paznici, ci unul dintre acei deţinuţi folosiţi pentru buna purtare de care au dat dovadă şi care ajută în fiecare dimineaţă la distribuire.
— Ce importanţă are?
— Iertaţi-mă. Are mare importanţă. Dacă veţi face scandal, dacă
veţi pomeni un singur cuvînt despre acest lucru, nu vom mai descoperi niciodată adevărul. Trădătorul nu va fi atît de nebun ca să se predea, dar va fi atît de înţelept ca să nu mai înceapă. Trebuie să ştim să nu scoatem o vorbă, să ne prefacem şi să aşteptăm. Vom organiza o supraveghere severă
şi-1 vom prinde pe ticălos asupra faptului.
Obiecţiile erau atît de îndreptăţite încît directorul cedă.
— Fie, suspină el, voi avea răbdare. Dar să vedem ce se află
înăuntrul cocoloşului de pîine.
Dar tînărul poliţist n-a fost de acord cu acest lucru.— L-am prevenit pe domnul Segmuller, spuse el, că în dimineaţa aceasta vor fi cu siguranţă noutăţi, şi mă aşteaptă în cabinetul lui. Îi rezerv cel puţin plăcerea de a desface el cocoloşul.
— Să mergem la judecătorul de instrucţie, zise directorul, să
mergem.
* * *
Plecară, şi pe tot drumul Lecoq se strădui să-i demonstreze acestui onorabil funcţionar că nu trebuie să se supere din cauza unei întîmplări care, pentru anchetă, era un veritabil punct de pornire.
Cînd îi văzură sosind, domnul Segmuller şi grefierul lui se sculară
dintr-un salt. Citiseră pe faţa tânărului poliţist o veste mare.
— Ce s-a întîmplat? întrebă emoţionat judecătorul.
Drept răspuns Lecoq depuse pe biroul lui preţiosul miez de pîine şi fu răsplătit cu o privire pentru atenţia pe care o avusese de a nu-1 desface.
Cocoloşul conţinea un mic ghemotoc de foiţă. Domnul Segmuller îl desfăcu şi-1 netezi cu palma. Dar de îndată ce-şi aruncă ochii asupra lui, sprîncenele i se încruntară.
— Ah! Biletul ăsta e cifrat, zise el, zguduind biroul cu o puternică
lovitură de pumn.
152
— Trebuia să ne aşteptăm la asta, spuse calm tînărul poliţist.
El luă biletul din mîna judecătorului şi cu voce tare şi limpede înşiră
numerele care erau aici : 235, 15, 3, 8, 25, 2, 16, 208, 5, 360, 4, 36, 19, 7, 14, 118, 23, 9, 40, 11, 99.
— Iată, murmură directorul, descoperirea noastră nu ne va aduce nimic nou.
— De ce? întrebă surîzătorul grefier. Nu există nici o scriere convenţională care să nu poată fi descifrată cu puţină obişnuinţă şi răbdare. Există oameni care-se ocupă de acest lucru.
— Perfect adevărat, aprobă Lecoq. Odinioară, chiar eu aveam o oarecare îndemînare la acest exerciţiu.