Nimeni nu este infailibil. Dar acum ştiţi mai mult decît înainte?
— Desigur, domnule. Deoarece la această oră am aflat cine nu e deţinutul, şi în loc să se facă glume pe socoteala mea şi să fiu împiedicat în muncă, voi fi ajutat, poate, să descopăr cine este.
Tonul tînărului poliţist, aluziile la reaua-credinţă pe care o întîlnise îl jigniră pe director.
— Aveţi dreptate, zise el cu asprime. Acest Mai trebuie să fie un înalt şi ilustru personaj. Numai că, dragă domnule Lecoq, explicaţi-mi, vă
rog, cum acest personaj atît de important a putut să dispară fără ca poliţia să fie înştiinţată? Un om de vază, aşa cum presupuneţi dumneavoastră că
este, are de obicei o familie, rude, prieteni, protejaţi, relaţii foarte întinse.
Şi dintre toţi aceştia nimeni n-a spus nimic de mai bine de trei săptămîni de cînd Mai stă zăvorit la mine în închisoare! Haide, mărturiseşte, domnule agent, că nu te-ai gîndit la asta.
Directorul găsise singura obiecţie serioasa care putea fi opusă
sistemului urmat de anchetă. Lecoq o remarcase cu mult înaintea lui, şi acest lucru continuase să-1 preocupe, storcîndu-şi creierii, fără a găsi însă
un răspuns satisfăcător.
Domnul Segmuller interveni:
— Toate aceste învinuiri reciproce, spuse el calm, nu ne vor face să
înaintăm cu nici un pas. Ar fi mai înţelept să ne sfătuim în privinţa mijloacelor necesare pentru a profita de situaţie.
Readus la realitate, tînărul poliţist zîmbi.
155
Toate ranchiunele dispărură.
— Am găsit un mijloc, spuse el, pe care îl cred infailibil, tocmai pentru că e foarte simplu. Trebuie doar să înlocuim textul biletului. Şi ce-i mai uşor decît acest lucru, acum cînd avem cheia corespondenţei! Pentru început, mîine la ora mesei, dacă deţinutul va da semnalul muzical obişnuit, taica Absint îi va arunca pe fereastră acest bilet, în timp ce eu, de la punctul meu de observaţie, voi pîndi efectul.
* * *
Cînd fu în posesia unei hîrtii, întru totul asemănătoare cu cea pe care era scris biletul, se aşeză la masa grefierului şi, înarmîndu-se cu volumul lui Beranger, începu să compună falsa scrisoare, imitînd, pe cît îi stătea în putinţă, forma cifrelor scrise de misteriosul corespondent.
Această îndeletnicire nu-i luă nici zece minute. Străduindu-se să nu facă vreo greşeală grosolană, reproduse termenii scrisorii adevărate, mărginindu-se să-i schimbe în întregime sensul.
Iată ce scrisese :
„I-am comunicat dorinţa dumneavoastră, ea nu se resemnează.
Securitatea noastră este ameninţată. Aşteptăm ordinele dumneavoastră.
Mă tem!”
După ce termină, răsuci hîrtia la fel cum era cealaltă şi o puse în miezul de pîine, spunînd:
— Mîine vom mai afla cîte ceva!
Mîine..
Cele douăzeci şi patru de ore care îl despărţeau de momentul decisiv i se păreau lungi cît un secol.
Îi explică limpede şi amănunţit lui taica Absint ce trebuie să facă şi, încredinţat că a fost înţeles şi ascultat, se duse din nou în chiţimia lui.
Seara i se păru lungă, iar noaptea nesfîrşită, căci îi fu cu neputinţă să
închidă pleoapele.
Cînd se făcu ziuă constată că prizonierul se trezise. În curînd sări jos din pat şi începu să măsoare celula în lung şi-n lat cu paşi mari şi sacadaţi.
Contrar obiceiului, era foarte agitat, gesticula şi lăsa să-i scape din cînd în cînd cîteva cuvinte, mereu aceleaşi:
156
„— Ce tortură, Dumnezeule... repeta el, ce tortură!”
„— Bun, gîndea Lecoq. Eşti neliniştit, băiete, din cauza biletului de fiecare zi, pe care nu l-ai primit. Răbdare, răbdare. O să-ţi sosească unul ticluit de mine.”
În sfîrşit tînărul poliţist desluşi afară agitaţia care anunţa împărţirea mîncării. Un du-te-vino neîntrerupt. Saboţii răsunau pe dale, supraveghetorii strigau.
Bătrînul orologiu crăpat bătu de unsprezece.
Deţinutul începu să cînte.
Nu termină al treilea vers, cînd zgomotul uşor al cocoloşului de miez de pîine pe dale îl opri brusc.
