— Cum! întrebă judecătorul, speri să găseşti cheia acestui bilet?
— Cu timpul da, domnule.
Tocmai strecurase biletul în buzunarul vestei, cînd domnul Segmuller îl rugă să-1 examineze şi să încerce puţin să-şi dea seama de dificultatea ce-ar fi presupus-o descifrarea lui.
Lecoq făcu ceea ce i se ceruse şi procedă bine, căci obrazul i se lumină aproape în aceeaşi clipă, apoi se lovi peste frunte strigînd:
— Am găsit!
O exclamaţie de surpriză, poate şi de neîncredere, le scăpă
judecătorului, directorului şi lui Goguet.
— Sau cel puţin aş pune rămăşag... adăugă prudent Lecoq. Deţinutul şi complicele lui au folosit, îndrăznesc să afirm, sistemul cărţii duble.
Acest sistem este foarte simplu. Înainte de toate, cei ce corespondează
convin să folosească o carte oarecare şi îşi procură fiecare un exemplar din aceeaşi ediţie. Cum procedează atunci cel care vrea să transmită veşti?
Deschide cartea la întîmplare şi scrie la început numărul paginii. Nu mai are apoi de făcut decît să caute pe această pagină cuvinte care exprimă
ceea ce gîndeşte el. Dacă primul cuvînt pe care îl foloseşte este al douăzecilea de pe pagină, scrie cifra douăzeci, şi începe să socotească din nou, unu, doi, trei, pînă cînd găseşte alt cuvînt care îi convine. Dacă acesta va fi al şaselea, scrie cifra şase, şi continuă astfel pînă cînd traduce tot ce avea de spus.
— E foarte clar, aprobă judecătorul.
— Dacă acest bilet ar fi fost schimbat între două persoane aflate în 153
libertate, ar fi fost o nebunie să încercăm să-1 descifrăm. Cu toate că
sistemul e foarte simplu, n-am fi putut ghici care e cartea asupra căreia s-au înţeles. Dar aici nu e cazul. Mai este prizonier şi nu are decît un volum : Cîntecele lui Beranger. Să mergem să luăm cartea.
Directorul era entuziasmat.
— Alerg s-o aduc chiar eu, îl întrerupse el.
Dar tînărul poliţist îl reţinu cu un gest :
— Dar, îi recomandă el, luaţi-vă toate precauţiile, domnule, încît Mai să nu observe că s-a atins cineva de cîntecele lui. Dacă s-a întors de la plimbare, gîndiţi-vă cum să-1 faceţi să iasă din nou. Şi, mai mult decît atît, să rămînă afară atîta timp cît ne vom servi de cartea lui de cîntece.
— Oh! aveţi încredere în mine, răspunse directorul.
Ieşi atît de grăbit, încît în mai puţin de un sfert de oră reapăru agitînd triumfal un mic volum.
Tînărul poliţist îl deschise cu o mînă tremurătoare la pagina 235 şi începu să socotească. Al cincisprezecelea cuvînt era „eu” al treilea după
acesta era „i” , apoi al optulea, „am” , al douăzeci şi cincilea, „spus” , al doilea, „dorinţa” , al şaisprezecelea, „dumneavoastră” . Numai cu aceste şase cifre descoperiseră un anume sens:
„Eu i-am spus dorinţa dumneavoastră.”
Cele trei personaje care asistaseră la această emoţionantă experienţă
nu se putură împiedica să nu aplaude.
— Bravo, Lecoq! zise judecătorul.
Dar Lecoq socotea mereu şi, în curînd, cu o voce care tremura din cauza mîndriei îndreptăţite, putu să ofere traducerea întregului bilet. Iată
ce i se scria deţinutului:
„Eu i-am spus dorinţa dumneavoastră, ea se resemnează.
Securitatea noastră e asigurată, aşteptăm doar ordinele dumneavoastră
ca să acţionăm. Aveţi încredere! Curaj!”
154
CAPITOLUL 33.
Ce decepţie mai mare decît acest laconic şi confuz bilet cifrat sau descifrat, nu era oare o armă inutilă în mâna anchetatorilor?
— Ce nenorocire! exclamă directorul uşor ironic. Ce păcat că s-a cheltuit în zadar atîta trudă şi o atît de surprinzătoare inteligenţă.
Lecoq îl privi zeflemitor.
— Chiar aşa! exclamă el. Domnul director consideră că mi-am pierdut timpul degeaba! Eu nu sînt de aceeaşi părere. Această bucăţică de hîrtie mi se pare că stabileşte, destul de sigur, faptul că dacă s-a înşelat cineva în privinţa identităţii deţinutului, acela n-am fost eu.
— Fie! Domnul Gevrol şi cu mine am fost înşelaţi de aparenţe.
