Lecoq, cu faţa lipită de deschizătură, îşi ţinea răsuflarea şi privea foarte încordat. Nu pierdu nici una din mişcările omului, nici o tresărire, nici o clipire a pleoapelor.
Mai începu mai întîi să privească în sus, pe lîngă fereastră, apoi în jurul lui, ca şi cînd i-ar fi fost imposibil să-şi explice apariţia proiectilului.
Şi numai după un timp oarecare se pregăti să-1 ridice. Îl ţinu în căuşul palmei privindu-1 şi examinîndu-1 curios. Trăsăturile feţei lui exprimau o surpriză profundă. Ai fi jurat că era intrigat la culme.
Cu toate astea, în curînd un surîs îi răsări pe buze. Dădu din umeri ca şi cînd şi-ar fi spus: „sînt un prost" şi, cu o mişcare iute, desfăcu cocoloşul de pîine.
La vederea hîrtiuţei făcută sul începu să devină bănuitor.
— Asta-i acum... îşi spunea Lecoq, cu totul dezorientat, de ce s-o fi purtînd astfel?
Deţinutul deschise biletul şi privi încruntat cifrele aliniate care păreau să nu-i spună nimic. Şi iată că deodată se năpusteşte spre uşa celulei, zgîlţîind-o cu lovituri de pumni şi strigînd :
— Hei! Gardianul! Să vină încoa'!
Un supraveghetor veni în goană. Lecoq îi auzi paşii pe coridor.
— Ce vrei? îl întrebă el prin vizeta uşii.
— Vreau să vorbesc cu judecătorul.
— Bine! Îl vom anunţa.
— Imediat, vreau să fac nişte mărturisiri.
Lecoq nu mai ascultă.
157
Coborî scara abruptă a chiţimiei şi alergă tremurînd de nerăbdare la Palat să-i povestească domnului Segmuller ce se petrecuse.
— Ce vrea să însemne asta? se gîndea el. Ne apropiem oare de deznodămînt? Ceea ce e sigur e că biletul meu n-avea de ce să-1 îndemne pe deţinut să facă gestul acesta. Nu-1 putea descifra decît cu ajutorul volumului, de care nici nu s-a atins, deci nu 1-a citit.
Domnul Segmuller n-a fost mai puţin uimit decît Lecoq. Reveniră
împreună, în mare grabă, la închisoare, urmaţi de grefier, această umbră
inevitabilă a judecătorului de instrucţie.
Ajunseseră la capătul galeriei cînd îl întîlniră pe director, care venea foarte bine dispus din cauza cuvîntului „mărturisire".
Ajuns în coridorul îngust al „secretului", Lecoq grăbi pasul pentru a o lua înaintea judecătorului de instrucţie, a directorului şi a grefierului. Îşi spunea că, mergînd în vârful picioarelor, îl va surprinde poate pe deţinut în curs de a descifra biletul, şi, în tot cazul, va avea timp să arunce o privire asupra celulei.
Mai stătea la masă, cu capul în mîini. La scîrţîitul zăvoarelor, trase de director, se ridică dintr-un salt, îşi trecu mîna prin păr şi rămase respectuos în picioare, aşteptînd să fie întrebat.
— M-aţi chemat? i se adresă judecătorul.
— Da, domnule.
— Aţi pretins că aveţi de făcut anumite mărturisiri.
— Am să vă spun lucruri foarte importante.
— Bine, atunci aceşti, domni se vor retrage..
Domnul Segmuller se şi întorsese spre Lecoq şi director, cînd deţinutul îl opiri, protestînd:
— Nu e nevoie, spuse el, voi fi foarte mulţumit să vorbesc în faţa tuturor.
— Atunci vorbiţi.
Mai nu aşteptă să i se spună de două ori.
— Voiam să vă spun, domnilor, începu el, că sînt un om foarte cinstit. Iată, în două cuvinte, despre ce-i vorba: ăsta-i un bileţel care mi-a fost aruncat acum cîteva minute. Există pe el numere care trebuie să aibă
un înţeles, dar degeaba am căutat, n-am văzut decît roşu în faţa ochilor.
Şi îi întinse judecătorului de instrucţie biletul cifrat de Lecoq şi 158
adăugă :
— Era pus într-un cocoloş de pîine.
Violenţa acestei lovituri neaşteptate, neobişnuite, îi năuci vizibil pe toţi cei de faţă. Dar deţinutul, fără a părea că remarcă efectul produs, continuă :
— Eu socot că acela care mi-a trimis acest bilet a încurcat ferestrele.
Ştiu foarte bine că e urît să denunţi un tovarăş de închisoare, e o laşitate şi rişti să-ţi provoci necazuri, dar eşti obligat să fii prudent atunci cînd eşti în situaţia mea, acuzat de a fi un asasin, şi cînd te afli sub ameninţarea unei teribile năpaste.
