Un gest deosebit de semnificativ, făcut cu latul mîiniî deasupra gîtului, nu lăsă nici o îndoială în privinţa a ceea ce înţelegea el printr-o teribilă năpastă.
— Şi totuşi sînt nevinovat, şopti el.
Judecătorul îşi reveni cel dintîi. Concentrîndu-şi în priviri întreaga forţă a voinţei, îl fixă pe deţinut şi rosti răspicat:
— Minţi! Biletul ăsta îţi era destinat.
— Mie! Sînt deci cel mai mare dintre gugumani pentru că vă chem să vi-1 dau. Mie?! În acest caz de ce nu l-am păstrat? Cine ar fi putut să
ştie că l-am primit?
Toate acestea erau spuse cu o minunată aparenţă de bună-credinţă.
— Şi dacă îţi dovedesc că spui minciuni, insistă domnul Segmuller, dacă ţi-o voi demonstra acum, pe loc?
Apoi i se adresă lui Lecoq :
— Domnule agent, arată-i deţinutului că ai găsit cheia corespondenţei.
Brusc, trăsăturile prizonierului se schimbară.
— Ah, zise el cu voce stinsă, agentul ăsta a făcut această
descoperire. Acelaşi agent care susţine că sînt o persoană importantă.
Îl măsură dispreţuitor pe tînărul poliţist şi continuă :
— Dacă-i aşa, s-a zis cu mine. Cînd poliţia vrea ca un om să fie vinovat, dovedeşte acest lucru, asta se ştie. Şi cînd un prizonier nu primeşte bilete, un agent care vrea să fie avansat ştie să i le trimită.
Aşa-zisul saltimbanc vorbi cu un dispreţ atît de strivitor, încît Lecoq, furios, păru gata să-i răspundă.
159
La un semn al judecătorului, se abţinu însă şi, luînd de pe masă
volumul lui Beranger, îi dovedi deţinutului că fiecare cifră de pe bilet corespundea unui cuvînt de pe pagina indicată şi că întregul ansamblu al cuvintelor avea un sens.
Această mărturisire copleşitoare nu păru să-1 pună în încurcătură pe Mai. După ce admiră sistemul de corespondenţă, ca un copil care se extaziază în faţa unei jucării noi, declară că numai poliţia putea să pună la cale asemenea maşinaţii.
Cum să procedezi în faţa unei asemenea încăpăţînări?
Domnul Segmuller nici nu se gîndi măcar să insiste şi se retrase, însoţit de persoanele care îl însoţiseră.
Nu scoase o vorbă pînă în cabinetul directorului. Acolo se prăbuşi însă într-un fotoliu, spunînd:
— Trebuie să mărturisesc că mă declar învins. Omul ăsta va rămîne ceea ce este ; un mister.
— De ce a jucat comedia asta, întrebă directorul, nu pot să-mi explic.
— Ei! răspunse Lecoq, nu vedeţi că a sperat să-1 convingă pe judecător că primul bilet a fost fabricat de mine din necesitatea de a-mi susţine părerea. Tentativa era riscantă, dar a fost sedus de importanţa rezultatului. Dacă ar fi reuşit, eu aş fi fost dezonorat, iar el ar fi rămas Mai pentru toată lumea, fără să se mai conteste acest lucru. Numai că mă-ntreb cum a putut să ştie că am prins un bilet şi că îl spionez din chiţimie? Iată
un lucru a cărui explicaţie n-o voi găsi poate niciodată.
Directorul şi tînărul poliţist se priveau cu multă suspiciune.
„— Hm! se gîndea directorul, pentru ce, biletul care a căzut la picioarele mele, n-ar fi opera acestui băiat dezgheţat? Prietenul lui, taica Absint, putea să-1 servească tot atît de bine şi prima, ca şi a doua oară.”
„— Cine ştie, îşi spunea Lecoq, dacă acest vrednic director nu i-a mărturisit totul lui Gevrol? Aflând asta, invidiosul General nu şi-ar fi făcut nici un scrupul din a-mi juca un renghi în stilul lui!”
— Tot aia e, strigă Goguet, păcat numai că o farsă atît de bine pusă
la punct n-a avut succes.
Acest cuvînt îl trezi pe judecător din gîndurile lui.
— O farsă nedemnă. . spuse el, cu care n-aş fi fost niciodată de 160
acord dacă n-aş fi fost orbit de pasiunea de-a afla adevărul.
La aceste cuvinte Lecoq păli şi o lacrimă de furie străluci în ochii lui. Era al doilea afront care i se făcea de-o oră încoace. După insulta deţinutului, o jignire din partea anchetatorului.
Numai supărarea îi smulsese domnului Segmuller aceste cuvinte pline de duritate pe care le regretă şi făcu totul ca Lecoq să le uite. Căci se revăzură în zilele ce urmară acestei încercări nefericite şi, în fiecare dimineaţă, cînd tînărul poliţist venea să raporteze demersurile pe care le făcuse, se sfătuiau îndelung. Şi asta pentru că Lecoq căuta mereu, cu o încăpăţînare care prilejuia neîncetate zeflemisiri.
Judecătorul însă era complet descurajat.
— S-a sfîrşit, spunea el. Am epuizat toate mijloacele de investigare, mă predau. Deţinutul se va prezenta în faţa Curţii cu Juri şi va fi achitat sau condamnat sub numele de Mai. Nu vreau să mă mai gîndesc la afacerea asta.
Afirma acest lucru, dar supărările, neagra mîhnire a unui eşec, aluziile răutăcioase, teama de a lua o hotărîre îi zdruncinară sănătatea şi îl siliră să stea la pat.
