demonstrează acest lucru.
— Asta e şi părerea mea.
— Cum a aflat? Fără îndoială că n-a ghicit. E o săptămînă de cînd îmi chinui mintea ca să găsesc soluţia acestei probleme. Dar în zadar.
Intervenţia lui Gevrol explică totul.
Numai la această simplă presupunere, domnul Segmuller se făcu 165
palid de mînie.
— Ah! dacă aş fi încredinţat de asta, strigă el, dacă aş fi sigur! Ai vreo dovadă, există vreun indiciu?
Tînărul poliţist clătină din cap.
— Vă rog să ţineţi seama, domnule, că nu pun la îndoială cinstea lui Gevrol. Nici pentru o sută de mii de franci n-ar lăsa să-i scape un deţinut Dar ar sustrage justiţiei zece acuzaţi numai ca să-mi joace o festă mie, care îl pun în umbră.
Judecătorul însă nu-1 putea susţine în această direcţie.
Curînd apăru în salon unde îi spusese lui Lecoq să-1 aştepte pînă se îmbracă şi, pe un ton sec, îi spuse :
— Să mergem.
Tocmai urcau în trăsură, cînd un servitor se îndreptă repede spre domnul Segmuller.
— Tu eşti, Jean? i se adresă judecătorul. Cum îi merge stăpînului tău?
— Din ce în ce mai bine, domnule. M-a trimis să aflu ce mai faceţi şi să vă întreb în ce stadiu a ajuns ancheta.
— A rămas tot în stadiul pe care i l-am relatat în scrisoarea pe care i-am adresat-o. Salută-1 din partea mea şi spune-i că m-am însănătoşit.
Servitorul se înclină, Lecoq se aşeză lîngă judecătorul de instrucţie şi trăsura porni.
— Băiatul ăsta, începu dbmnul Segmuller, este valetul domnului d'Escorval.
— Judecătorul care. .
— Exact. Îl trimite la mine la două sau trei zite ca să afle ce facem cu misteriosul nostru Mai.
— Pe domnul d'Escorval îl interesează acest lucru?
— Foarte mult, iar eu îl informez pentru că, în definitiv, el este acela care a deschis ancheta şi ar fi condus-o dacă n-ar fi avut loc căzătura aceea nefericită.
Această posibilitate n-ar fi fost însă pe gustul lui Lecoq.
„Judecătorul ăsta formidabil, gîndea tînărul poliţist, n-ar fi consimţit niciodată să facă demersurile pe care le-am obţinut de la domnul Segmuller."
166
Şi avea mare dreptate să se felicite, căci judecătorul nu precupeţi nimic. Era dintre aceia care iau greu o hotărîre, dar nu mai revin niciodată
asupra deciziei luate şi merg pînă la capăt, drept înainte, fără a mai întoarce capul.
În aceeaşi zi proiectul lui Lecoq fu aprobat în principiu, fără să se convină asupra amănuntelor şi fără să se hotărască ziua.
În aceeaşi după-masă, văduva Chupin fu pusă în libertate provizorie.
Polyte, deferit unui tribunal corecţional pentru furtul în care fusese implicat, a fost condamnat, spre marea sa surpriză, la un an şi-o lună
închisoare.
De acum înainte domnul Segmuller nu mai avea altceva de făcut decît să aştepte.
Întors la Paris, în ultimele zile ale vacanţei de Paşti, i se anunţă că s-a prezentat un servitor - trimis de biroul de plasare - în locul celui pe care-1 concediase.
Era un bărbat ce părea să aibă patruzeci de ani, cu o faţă aprinsă, avînd un păr des şi favoriţi mari, roşcaţi, mai degrabă înalt decît scund, corpolent şi ţeapăn în costumu-i prost croit.
El îi explică, pe un ton grav şi cu un accent normand foarte pronunţat, că de douăzeci de ani n-a slujit decît oameni cu carte, că e la curent cu obiceiurile de la Palatul de Justiţie, că ştie să scuture de praf hîrtiile fără să le încurce.
Pe scurt, pleda atît de convingător, încît, rezervîndu-şi douăzeci şi patru de ore ca să se informeze, judecătorul scoase din buzunar şi îi întinse un ludovic bacşiş.
Atunci bărbatul, schimbîndu-şi brusc atitudinea şi vocea, izbucni în rîs şi spuse :
— Mai crede încă domnul judecător că Mai mă va recunoaşte?
— Domnul Lecoq! exclamă judecătorul uluit.
— El însuşi, domnule, şi vin să vă spun că au fost luate toate măsurile pentru evadarea lui Mai. Va avea loc mîine, dacă sînteţi de acord.
