singuri, liberi pe străzile Parisului, la fel de suspicioşi; obligaţi să recurgă
170
la aceleaşi viclenii şi nevoiţi să se ascundă unul de altul, constrînşi să
recurgă la aceleaşi precauţii.
Era deci, un veritabil duel al cărui final depindea numai de curajul, îndemînarea şi stăpînirea de sine a celor doi adversari.
Toate aceste gînduri trecură ca un fulger prin mintea tânărului poliţist. Lăsă la iuţeală lopata şi, alergînd spre un sergent de stradă care ieşea de la Prefectură, îi dădu o scrisoare pe care o ţinea pregătită în buzunar.
— Du asta domnului Segmuller, judecător de instrucţie, îi spuse el, e o treabă de serviciu.
Sergentul de stradă vru să-1 ia la întrebări pe acest derbedeu care coresponda cu magistratul, dar Lecoq alergase pe urmele deţinutului.
Mai nu ajunsese departe. Mergea cu cel mai liniştit pas din lume, cu mîinile în buzunare, cu capul sus, sigur de el.
Se gândise oare că e foarte primejdios să alergi aproape de o închisoare din care ai evadat? Sau îşi spunea mai degrabă că a fost lăsat să
evadeze doar pentru a fi prins deîndată?
Nu se grăbi deloc nici după ce trecu de podul Change, continuînd să
meargă cu o linişte insolentă, în pas de plimbare pe cheiul Fleurs şi apoi pe strada Cite.
Nimic suspect nu trăda pe prizonierul evadat. După ce cufărul - acel faimos cufăr pe care pretindea că-1 depusese la hotelul Mariembourg - îi fusese adus, nu uita niciodată, cînd era chemat la interogatoriu, să-şi pună
cele mai bune haine. În ziua aceea purta o redingotă, o vestă şi un pantalon de postav negru. Putea să treacă drept un muncitor cu dare de mână, gătit în cinstea celei de-a doua zi de Paşti.
Dar, după ce trecu Sena şi ajunse în strada Saint-Jacques, îşi schimbă înfăţişarea. Păru că încearcă să se orienteze ca unul care nu mai recunoaşte cartierul ce-i fusese odată familiar. Mersul, perfect sigur pîna atunci, deveni nehotărît. Înainta acum cu capul sus, uitîndu-se în stînga şi-n dreapta, atent la firme.
„Caută ceva, desigur, se gîndea Lecoq. Dar ce?”
Nu întîrzie să afle. Întîlnind o prăvălioară unde se vindeau haine vechi, Mai intră cu o grabă vizibilă.
„Aha! şopti tînărul poliţist. Aş paria bucuros că acest aşa-zis 171
saltimbanc a fost student şi că i se întîmpla să-şi vîndă aici ceea ce-iprisosea din garderobă.”
Lecoq se refugie sub un portal din faţa prăvăliei şi părea foarte ocupat să-şi aprindă ţigara. Taica Absint consideră că putea să se apropie de el fără nici un inconvenient.
— Ei bine, domnule Lecoq, spuse el, iată-1 pe omul nostru în curs de a-şi schimba hainele de postav contra unor veşminte mizerabile. Va cere şi o compensaţie, care i se va da. Şi dumneavoastră care îmi spuneaţi de dimineaţă : „Mai fără nici un ban e cea mai bună carte pe care mizăm" .
— Gata, să aşteptăm înainte de a ne descuraja. Cine spune că i se vor da bani? Vînzăţorii de haine vechi nu cumpără niciodată de la trecători, decît cu condiţia să meargă să-i plătească la domiciliu.
În sinea lui tînărul poliţist se înjura cît putea de tare. Cum, el care se credea atît de ingenios, n-a ştiut să prevadă ce se va întîmpla? Ar fi fost atît de uşor să-1 lase pe deţinut numai în mizerabilele lui zdrenţe în care era îmbrăcat la închisoare. Remuşcările sale slăbiră cînd îl văzu pe Mai ieşind aşa cum intrase.
Deţinutul păşi în stradă clătinîndu-se. Trăsăturile sale trădau spaima de pe urmă a celui care se îneacă şi care simte scufundîndu-se scîndura fragilă pe care contase ca unică speranţă de salvare.
Dar ce se întâmplase? Lecoq voia să afle. El fluieră într-un anumit fel, semnal ce-1 avertiza pe tovarăşul său că-i ceda urmărirea, şi, după ce i se răspunse cu un fluierat asemănător, intră în prăvălioară. Negustorul de haine se afla încă la tejghea. Lecoq scoase legitimaţia şi, pe un ton sec, îi ceru informaţii:
— Ce voia omul care a ieşit de-aici?
— E o întreagă poveste, se bîlbîi negustorul tulburat.
— Vorbeşte, îi ordonă Lecoq, surprins de încurcătura omului din faţa lui.
— Păi, e foarte simplu. Acum vreo douăsprezece zile, văd intrînd un individ care avea un pachet sub braţ şi care voia să-mi vorbească din partea unui consătean, pe care îl numeşte.
— Sînteţi alsacian?
— Da, domnule. Pentru acest motiv merg cu persoana la vînzătorul 172
de vinuri din colţ, el cere o sticlă de superior şi, după ce ciocnim, mă
întreabă dacă vreau să păstrez la mine pachetul pe care îl avea pînă cînd va veni un văr de-al lui să mi-1 ceară. Ca să evite orice confuzie, acest văr trebuia să-mi spună o anume parolă de recunoaştere. Eu refuz net. Luna trecută a fost cît pe ce să mă văd amestecat într-o afacere de tăinuire de bunuri, tot într-o împrejurare ca asta. N-am văzut niciodată un om atît de surprins, de jignit. Ei da, pot să spun că a făcut totul ca să mă determine să
accept, a ajuns pînă acolo încît mi-a propus o sumă frumuşică pentru osteneala mea. Toate astea n-au făcut decît să fiu şi mai neîncrezător, şi m-am ţinut tare.
Se opri să-şi tragă răsuflarea, cînd Lecoq, care stătea ca pe jăratic, insistă pe un ton dur.
— Şi apoi?
— Apoi? Dumnezeule! Individul a plătit sticla şi a plecat. Uitasem de întîmplarea, asta cînd adineaori intră un alt individ care mă întreabă
dacă n-am pentru el un pachet lăsat de un văr şi parola, fără îndoială, Cînd îi răspund că n-am, s-a făcut alb ca varul şi am crezut că o să leşine. Am devenit iar bănuitor, mai ales că mi-a propus să-i cumpăr hainele.. dar ioc!
— Şi cum arăta vărul care a fost pe-aici acum vreo cincisprezece zile? îl întrebă tînărul poliţist.
