167
CAPITOLUL 35.
Iată cum se petrec lucrurile cînd un judecător de instrucţie de pe lîngă tribunalul Senei vrea să interogheze un deţinut închis întruna din închisori - cu excepţia celei Centrale, deoarece aceasta comunică direct cu Palatul de Justiţie.
Judecătorul înmînează unui portărel ordinul de scoatere, a cărui singură formulă imperativă şi concisă este suficientă să-ţi formezi o idee despre atotputernicia judecătorului de instrucţie.
Cîte încurcături însă în privinţa călătoriei celui mai neînsemnat borfaş, câtă ceremonie, câte precauţii!
Deţinutul este urcat într-una din acele lugubre căruţe celulare ce se pot vedea staţionînd ziua pe Quai de l'Horloge sau în curte la Sainte-Chapelle şi e închis într-unul din compartimente. Vehicolul îl duce la Palat şi acolo, pînă îi vine rîndul să fie interogat, este închis într-una din celulele acelei triste închisori. Întotdeauna el urcă în căruţă în curtea închisorii şi coboară într-o curte interioară, ale cărei ieşiri sînt toate închise şi păzite.
La urcare, ca şi la coborîre, prizonierul este înconjurat de supraveghetori.
Pe drum este păzit de mai mulţi gardieni, plasaţi unii pe coridorul care separă compartimentele, alţii pe capră, alături de vizitiu. În sfîrşit, garda călare a Parisului escortează întotdeauna căruţa. Aşa că, cei mai îndrăzneţi şi mai abili răufăcători recunosc că e aproape imposibil să fugi din această
puşcărie pe roţi.
Şi totuşi, planul lui Lecoq pentru evadarea lui Mai se baza pe aceste elemente, un plan de o simplitate infantilă, aşa cum el însuşi mărturisea cu nevinovăţie.
Totul consta în faptul ca uşa compartimentului lui Mai să nu fie bine închisă atunci cînd va pleca de la închisoare, iar el va fi uitat acolo cînd vehicolul, după ce-şi va fi vărsat încărcătura de ticăloşi la Palat, va aştepta, ca de-obicei, pe chei, ora întoarcerii.
Totul fusese deci pregătit, combinat conform intenţiilor lui Lecoq, pentru ziua pe care o hotărîse şi anume, în prima luni după Paşti.
Ordinul de scoatere a fost scris şi predat unui gardian şef inteligent, înarmat cu cele mai amănunţite instrucţiuni. Vehicolul desemnat pentru transportul aşa-zisului, saltimbanc trebuia să sosească la Palat abia pe la 168
amiază. Şi totuşi, încă de la ora nouă, în jurul Prefecturii se învîrtea una din acele puşlamale îmbătrînite în rele, cum se pot vedea atîtea la Paris.
Era îmbrăcat cu o bluză mizeră de lînă neagră şi cu nişte pantaloni în carouri, prea mari, strînşi pe talie de o curea de piele. Cizmele trădau cursele neîncetate prin noroiul periferiei, şapca, era soioasă, dar cravata, dintr-un fular roşu, era pretenţios înnodată. Avea tenul palid, ochii încercănaţi, un aer dubios, barba rară. Părul gălbui, lipit de tîmple, era tuns drept deasupra cefei, care era rasă.
Dacă l-ar fi văzut cum merge, cum îşi leagănă şoldurile, cum dă din umeri, dacă i-ar fi studiat felul în care ţinea ţigara şi scuipa printre dinţi, Polyte Chupin i-ar fi întins mîna ca unui prieten.
Era în 14 aprilie, timpul era frumos, aerul călduţ, iar vîrfurile castanilor din Tuileries înverzeau la orizont.
Vagabondul se plimba tot timpul, de-a lungul, pe Quai de l'Horloge, atent cînd la trecători, cînd la cei ce scoteau nisip din Sena. Cîteodată
trecea drumul şi se ducea să-i spună cîteva cuvinte unui domn bătrîn şi respectabil, cu ochelari şi cu o barbă lungă, îmbrăcat curat, cu mănuşi de mătase, avînd aerul unui mic rentier, care părea să fie atras în mod special de prăvălioarele cu ochelari.
Din cînd în cînd cîte un agent de siguranţă trecea ca să-şi dea raportul, şi deîndată rentierul sau vagabondul se îndreptau spre el ca să-i ceară o informaţie oarecare.
Agentul de siguranţă răspundea şi pleca mai departe, şi atunci cei doi complici se întîlneau rîzînd şi-şi spuneau:
— Bun! încă unul care nu ne-a recunoscut.
Şi aveau într-adevăr de ce să se bucure, să fie mîndri. Din doisprezece sau cincisprezece agenţi pe care îi acostaseră, nici unul nu recunoscuse în ei pe cei doi colegi ai lor : Lecoq şi taica Absint.
Dar nu la asta le era lor gîndul. Tînărul poliţist observă pe podul Change o căruţă închisă care se apropia în trap întins.
— Atenţie, bătrîne, îi spuse el tovarăşului său, iată că ni se aduce omul! Repede, la posturi, aminteşte-ţi care e consemnul şi deschide ochii!
Aproape, pe chei, era un şantier, pe jumătate îngrădit cu scînduri.
Taica Absint se postă în faţa unui afiş lipit pe gard, iar Lecoq, văzînd o lopată uitată, o luă şi începu să vînture nişte nisip.
169
Puşcăria pe roţi trecu prin faţa celor doi agenţi de la siguranţă şi, cu un zgomot de fierărie, năvăli pe sub bolta care ducea la închisoare.
Mai se afla închis aici şi, Lecoq ştiu acest lucru, observîndu-1 pe gardianul-şef aşezat pe capră.
Căruţa rămase în curte un sfert de oră bun. Cînd apăru din nou, vizitiul, care mergea pe jos, ducea caii de frîu. El trase vehicolul chiar lîngă Palatul de Justiţie, aruncă o cergă pe spatele animalelor, îşi aprinse pipa şi plecă.
O bună bucată de vreme, neliniştea le provocă celor doi observatori o adevărată suferinţă; nimic nu se mişca, nimic nu se clintea.
În cele din urmă, uşa căruţei se întredeschise uşor, cu infinite precauţii, şi un cap palid şi buimăcit apăru. Era capul iui Mai.
Cu o privire iute, prizonierul explora împrejurimile. Nu trecea nimeni. Atunci, cu agilitatea şi precizia unei pisici, sări jos, închise fără
zgomot uşa şi se-ndreptă spre podul Change.
CAPITOLUL 36.
Lecoq respiră uşurat. Căci tocmai se gîndea dacă nu cumva vreun fapt neînsemnat, uitat sau neglijat, nu-i stricase toate combinaţiile. Se întreba dacă nu cumva misteriosul deţinut nu refuzase periculoasa libertate care i se oferea.
Se neliniştise degeaba. Mai evada, nu prosteşte, ci premeditat, între momentul în care se simţise singur, uitat în compartimentul ce nu fusese bine închis, şi clipa în care întredeschisese uşa, se scursese destul timp pentru ca un om de calibrul său, dotat cu o prodigioasă perspicacitate, să fi putut analiza şi calcula toate consecinţele unei asemenea hotărîri grave.
Dacă intra în capcana care îi era întinsă o făcea în totală cunoştinţă de cauză. Dacă acceptă această luptă, se gîndea Lecoq, înseamnă că are în vedere vreo şansă de a ieşi învingător.
Era un serios subiect de teamă pentru tînărul poliţist, dar, în acelaşi timp, şi pretextul unei plăcute emoţii. Lecoq considera că partida dintre el şi deţinut era aproape egală. Nu mai existau nici închisoare, nici paznici, nici judecători, nimic din acest formidabil aparat al Justiţiei. Rămăseseră
