— Era un tip destul de corpolent, un grăsan roşcovan cu favoriţi albi! L-aş recunoaşte imediat.
— Complicele, îşi spuse Lecoq.
Deşi nu stătuse mai mult de cinci minute la negustorul de haine, cînd ieşi, Mai şi taica Absint dispăruseră.
Nu se nelinişti însă. Cînd discutase cu bătrînul său coleg planul acestei vînători prin Paris, tînărul poliţist se străduise să-şi imagineze toate dificultăţile ca să le poată rezolva dinainte.
Dacă unul dintre ei era obligat să rămînă în urmă, celălalt, care continua să-1 urmărească pe Mai, trebuia să traseze din loc în loc cu cretă
pe pereţi, pe obloanele magazinelor, săgeţi al căror vîrf urma să indice întârziatului drumul pe care trebuia să-1 urmeze.
Într-adevăr, pe obloanele celei de-a treia prăvălioare după cea a negustorului de haine era desenată o săgeată al cărei vîrf întors indica strada Saint-Jacques. Tînărul poliţist o luă în această direcţie. Se grăbea, 173
chinuit de nelinişte. Ce avertisment mai teribil decît declaraţia vînzătorului de haine vechi! Misteriosul şi invizibilul complice al ucigaşului împinsese prevederea pînă la a se preocupa de o combinaţie de salvare în cazul unei atît de improbabile evadări.
„Ce conţinea pachetul? se întreba Lecoq. Haine fără îndoială, un travesti, bani, acte, un paşaport fals?”
Ajuns în strada Soufflot a fost necesar să se întrerupă ca să vadă pe pereţi încotro trebuie să se îndrepte. I-a fost de-ajuns o secundă; o săgeată
lungă pe o mica dugheană de ceasornicar îi indica bulevardul Saint-Michel. Tînărul poliţist îşi reluă cursa.
”Complicele, continuă el să se gîndească, n-a reuşit în tentativa sa pe lîngă vînzătorul de haine, dar nu e omul care să se mulţumească cu un eşec. A luat desigur alte măsuri. Cum să le ghiceşti ca să le poţi dejuca?”
Deţinutul traversase bulevardul Saint-Michel şi o luase pe strada Monsieur-le-Prince.
”Demersul lui Mai pe lîngă acest negustor şi uimirea sa cînd aaflat că omul nu are să-i dea nimic mă linişteşte, îşi şoptea Lecoq.
Complicele care 1-a informat despre speranţele lui n-a putut să-itransmită şi insuccesul avut. Deci la ora asta deţinutul nu se mai poatebaza decît pe propriile-i resurse. Lanţul înţelegerii care îl unea cucomplicele său e rupt, sfărîmat. Nu mai există nici o înţelegere între ei,nici un sistem comun, nici un proiect. Trebuie să-i împiedic să seîntîlnească. Ăsta-i lucrul esenţial.”
Cît de mult se bucură de a fi obţinut ca Mai să fie mutat din închisoarea Centrală. Triumful său, admiţînd că va cîştiga partida, va fi rezultatul acestui act de neîncredere. Putea să presupună că încercarea complicelui avusese loc chiar în ajunul zilei în care deţinutul fusese dus în altă închisoare. Această supoziţie explica faptul că nu putuse fi avertizat.
Şi, de la o săgeată la alta, tînărul poliţist ajunse la Odeon. Acolo nu mai existau semne, dar îl văzu pe taica Absint într-un gang. Bătrînul agent de la siguranţă se afla în faţa standului unui librar şi părea cu totul cufundat în studierea pozelor unui ziar ilustrat.
Tînărul poliţist, imitînd mersul nepăsător al vagabondului, ale cărui veşminte le purta, se duse lîngă colegul său.
— Ei? îl întrebă el. Și Mai?
174
— E acolo, răspunse bătrînul, indicînd din priviri, peristilul sobrului monument.
Într-adevăr, deţinutul şedea pe o treaptă a scării de piatră, cu coatele sprijinite de genunchi, cu faţa în mîini, ca şi cum ar fi simţit nevoia să
ascundă trecătorilor disperarea sa.
Fără îndoială, în acel moment se credea pierdut. Ce să se facă
singur, fără un ban, în mijlocul Parisului? Se ştia supravegheat, spionat, urmărit pas cu pas şi înţelegea prea bine că la cel mai mic efort de a-1
întîlni pe complice, la primul demers hotărîtor de a-i da un semn de viaţă, se va termina cu secretul lui, acel secret pe care îl considerase mai preţios decît însăşi viaţa şi pe care reuşise pînă acum să-1 salveze cu preţul unor prodigioase sacrificii, datorită unei energii şi stăpînirii de sine extraordinare.
După ce-1 contemplă tăcut, vreme îndelungată, pe acest om atît de nefericit, pe care, după toate cele întîmplate, îl stima şi-1 admira, Lecoq se întoarse spre bătrînul său tovarăş:
— Ce-a făcut deţinutul pe drum?
— A intrat la cinci negustori de haine, dar degeaba, în disperare de cauză s-a adresat unui vînzător de zdrenţe, care trecea cu o legătură de boarfe vechi pe umăr, dar nu s-au înţeles.
Lecoq clătină din cap.
— Aici e morala, taică Absint, între teorie şi practică e o prăpastie.
Iată un deţinut pe care oamenii cei mai experimentaţi l-au luat drept un biet nenorocit, drept un biet saltimbanc. . atît de bine a ştiut să vorbească
despre necazurile şi fatalitatea existenţei sale. Şi-acum e afară, e liber, dar nu ştie cum să procedeze pentru a face rost de bani de pe urma hainelor pe care le are pe el. Actorul care pe scenă dădea iluzia realităţii a dispărut şi a rămas omul.. omul care a fost întotdeauna bogat şi nu cunoaşte viaţa aşa cum e.
Nu mai continuă. Mai se ridicase. Lecoq se afla la mal puţin de zece paşi de el şi îl vedea perfect. Nefericitul era livid, atitudinea sa demonstra cît de abătut era, în ochi i se citea nehotărîrea.
Se întreba poate dacă nu e mai înţelept să se predea de bună voie în mîinile gardienilor, de vreme ce era lipsit de resursele pe care contase cînd evadase. Dar curînd se scutură de această toropeală care îl cuprinsese, 175
ochii îi străluciră, şi, după un gest ameninţător şi sfidător, coborî scările Odeon-ului, traversă piaţa şi o luă pe strada Ancienne-Comedie.
Acum mergea repede, ca omul care are un scoţi.
— Cine ştie unde se duce, şopti taica Absint.
— Eu! răspunse tînărul poliţist. Şi ca dovadă te voi părăsi ca să
alerg să-i pregătesc o surpriză, aşa cum mă pricep eu. Pot să mă înşel totuşi, şi cum trebuie să prevezi totul, ai să-mi laşi peste tot săgeţi. Dacă
