Taica Absint se opri brusc, aşa cum se cabrează un cal în faţa unui obstacol. Îi venise o idee:
— Dacă am aresta-o pe patroana asta de hotel şi am interoga-o?
179
— La ce bun! N-a încolţit-o domnul Segmuller cu întrebări, n-a interogat-o de vreo zece ori, şi n-a scos nimic de la ea? E şireată ca o vulpe. De data asta ar răspunde că, întîlnind-o, Mai i-a cerut cei zece franci arvună.
Tînărul poliţist avu un gest de om resemnat.
— Trebuie să vină şi rîndul nostru. Dacă pînă acum complicele n-a fost avertizat, nu va întîrzia să fie, şi trebuie să ne aşteptăm să ne cadă
curînd în mână. Ce şiretenie vor născoci cei doi indivizi atît de ingenioşi, ca să scape de noi? Asta nu pot ghici. Ceea ce prevăd, însă, este că vor inventa ceva ieşit din comun!
Această supoziţie a lui Lecoq îl făcu pe taica Absint să se-nfioare.
— Drace! strigă el, cel mai sigur ar fi probabil să-1 închidem din nou pe ticălosul ăla.
— Nici vorbă! răspunse tînărul poliţist. Nu, nici vorbă! Vreau să-i aflu secretul, şi-1 voi afla. Ce-o să se spună despre noi dacă n-o să fim în stare să filăm în doi un singur om? Îmi închipui că n-o să dispară ca dracul din poveste. Vom vedea ce-o să facă acum cînd are un plan şi bani, căci are şi una şi alta, bătrîne, pot să pun mîna în foc.
Chiar în clipa aceea, ca şi cînd ar fi ţinut să confirme unele din bănuielile lui Lecoq deţinutul intră într-o tutungerie şi ieşi cu o ţigară de foi în gură.
CAPITOLUL 37.
Patroana hotelului Mariembourg îi dăduse bani lui Mai; faptul că-şi cumpărase ţigări era o dovadă evidentă.
Dar se înţeleseseră oare? Avuseseră timp să hotărască punct cu punct, amănunţit, cum trebuiau să acţioneze, încercând să-i deruteze pe urmăritori?
Probabil, deoarece deţinutul îşi schimbase din nou atitudinea. Pe cît păruse pînă atunci că nu se sinchiseşte dacă e sau nu urmărit, pe atît părea acum de neliniştit şi de agitat. După ce mersese atîta vreme cu capul sus, în plină lumină, era cuprins de panică, se furişa cu capul în jos pe lîngă
case, ascunzîndu-se, făcîndu-se cît mai mic posibil.
— E clar, îi spuse Lecoq lui taica Absint, că omul nostru se teme 180
mai mult datorită chiar speranţelor pe care şi le făureşte. La Odeon era total descurajat, aproape că s-ar fi predat; acum crede că are o posibilitate de scăpare împreună cu secretul lui.
Deţinutul merse de-a lungul bulevardelor pînă la pasajul Vendome, îl traversă şi ajunse la Temple.
Curînd taica Absint şi tînărul său coleg îl văzură că se opreşte la chemările unuia dintre acei negustori încăpăţînaţi care îi consideră pe trecători o pradă uşoară pentru a fi dezbrăcaţi sau îmbrăcaţi - la alegere.
Asta urmărea, şopti taica Absint. Iată că a găsit cui să-şi vîndă
ţoalele. Dar la ce bun, de vreme ce are bani?
Tînărul poliţist dădu din cap cu un aer îngrijorat.
— Îşi joacă rolul, răspunse el, şi ţine mai ales să-şi schimbe costumul. Nu asta e prima preocupare a unui deţinut cînd reuşeşte să
evadeze?
Şi tăcu. Mai reapăruse metamorfozat din cap pînă-n picioare.
Era îmbrăcat acum cu pantaloni din pînză groasă, albastră, şi cu un fel de bluză de lînă neagră. Îşi înfăşurase un fular în carouri în jurul gîtului, iar pe cap avea o şapcă cu calotă dublă, moale, pusă într-o parte, puţin pe spate.
Părea fericit de această transformare, ca şi cum s-ar fi simţit mai în largul lui şi mai liber în aceste veşminte cu care era obişnuit. De altminteri, nu se despărţise de costumul său de postav; îl purta sub braţ, înnodat într-o legătură. Cumpărase şi nu schimbase, îşi micşorase, nu-şi mărise capitalul. Nu renunţase decît la pălăria înaltă de mătase.
Lecoq vru să intre la negustor ca să-1 interogheze, dar îşi dădu seama că ar fi fost o imprudenţă. Mai tocmai îşi înfundase şapca pe cap cu un gest care nu lăsa nici o îndoială în privinţa intenţiilor sale.
O secundă mai tîrziu o lua la picior pe strada Temple, începea vînătoarea serioasă şi în curînd cei doi poliţişti avură nevoie de întreaga lor experienţă şi de întregul lor fler ca să poată urmări cu privirea un vînat ce părea să fie dotat cu agilitatea unui cerb.
Mai locuise probabil în Anglia şi Germania pentru că vorbea limba acestor ţări la fel de curent ca limba maternă, dar cert era faptul că ştia Parisul la fel de bine ca şi cel mai vechi parizian. Şi acest lucru se vedea după felul în care se năpusti brusc pe strada Gravilliers şi de siguranţa cu 181
care mergea prin această reţea de străduţe croite atît de ciudat, care se întretaie între strada Temple şi strada Beaubourg. Da! Cunoştea acest cartier pe degete, ca şi cînd şi-ar fi petrecut aici jumătate din viaţă. Ştia casele cu două ieşiri, trecerile prin mai multe curţi, coridoarele întortocheate şi întunecoase care dădeau în mai multe străzi.
De două ori reuşi aproape să-i facă pe cei doi poliţişti să-i piardă
urma. În pasajul Frepillon salvarea îi atîrnă de un fir de păr. Dacă ar fi rămas nemişcat un minut mai mult în ungherul lui întunecos, unde se pitise, în spatele unor butoaie goale, cei doi agenţi s-ar fi îndepărtat.
Urmărirea devenise îngrozitor de grea.
Se întunecase şi se ridicase o ceaţă uşoară care urmează invariabil primelor zile frumoase de primăvară. Se mai adăuga şi faptul că era ora la care acele străzi locuite de lucrători mişunau de lume ; muncitorii ies din ateliere, gospodinele pleacă după proviziile pentru cină, locatarii zumzăie în faţa caselor la fel ca albinele în faţa stupului.
Mai profita de orice: învălmăşeală, circulaţia trăsurilor, lucrări de reparaţie pentru a încerca să se îndepărteze de urmăritorii lui înverşunaţi.
Cu o extraordinară prezenţă de spirit şi o rară îndemînare se mişca prin mulţime asemeni unei umbre, fără să îmbrîncească pe nimeni, fără să
provoace vreun cît de mic protest.
Ajuns pe bulevardul Sevastopol, o luă la stînga, de-a lungul Senei, şi începu să meargă întins. Înainta repede, cu coatele lipite de corp, cruţîndu-şi respiraţia, ritmînd pasul cu precizia unui profesor de gimnastică. Nimic nu-1 făcea să se oprească, să întoarcă capul, alerga. Cu acelaşi pas egal şi înverşunat coborî întregul bulevard şi urcă din nou pe bulevardul Saint-Michel. Aproape de muzeul Cluny staţionau nişte trăsuri. Mai se opri în faţa primeia, îi spuse cîteva cuvinte birjarului şi se urcă. Trăsura porni deîndată în pas vioi. Deţinutul nu se afla însă înăuntru. El nu făcuse decît să treacă prin ea în partea cealaltă şi, în timp ce birjarul se îndepărta pentru a face o cursă imaginară, plătită dinainte, Mai se strecură într-o altă
