trăsură care părăsi staţia în galop.
Poate că după atîtea viclenii întrebuinţate, după atîta efort şi după
această ultimă stratagemă, poate că Mai se credea liber. Se înşela.
În urma trăsurii care îl ducea fugea un om.. Lecoq.
Taica Absint, bietul de el, se prăbuşise la jumătatea drumului, în faţa 182
Palatului de Justiţie, epuizat, cu răsuflarea tăiată. Şi tînărul poliţist nu mai spera să-1 mai vadă, de-abia reuşind el însuşi să se ţină după trăsură, fără
să mai poată desena săgeţi indicatoare.
Mai îi poruncise birjarului să-1 ducă în Piaţa Italiei şi îi ceruse insistent să oprească chiar în mijloc, la o sută de paşi de acel post unde fusese închis împreună cu văduva Chupin.
Cînd ajunse, se năpusti afară din trăsură şi, cu o privire rapidă şi sigură, cercetă împrejurimile, încercînd să descopere vreo umbră suspectă.
Nu văzu nimic. Surprins de oprirea bruscă a trăsurii, tînărul poliţist avu totuşi timp să se arunce pe burtă sub lada acesteia, cu riscul de a fi strivit sub roţi.
Simţindu-se probabil din ce în ce mai sigur, Mai plăti cursa şi se întoarse pe propriile-i urme spre strada Mouffetard.
Dintr-o săritură, Lecoq fu în picioare, mai încrîncenat să continue urmărirea decît un dog care aleargă după un os.
Ajunsese în umbra pe care o aruncau arborii uriaşi, de pe bulevardele de centură, cînd auzi un fluierat înfundat.
— Taică Absint, exclamă el uimit şi încîntat.
— În persoană, răspunse bătrînul. Mai mult decît atît, chiar odihnit, datorită unei trăsuri care m-a adunat de jos. Aşa se face că am putut..
— Destul! îl întrerupse Lecoq. Destul. Să deschidem ochii.
În timpul ăsta Mai dădea tîrcoale, evident nehotărît, numeroaselor cîrciumi din cartier. Părea să caute ceva, în sfîrşit, după ce-şi lipise faţa de gemuleţele pătrate a trei dintre aceste spelunci, intră în cea de-a patra.
Uşa nu se închisese încă în momentul în care cei doi poliţişti ajunseseră la geam privind atent. Îl văzură pe deţinut străbătînd încăperea şi mergînd să se aşeze la o masă, în fund, unde se afla un bărbat cu un spate lat, cu faţa roşie, cu favoriţi cărunţi.
— Complicele, şopti taica Absint.
Era oare, în sfîrşit, invizibilul complice al ucigaşului?
Aşa crezu la început şi tînărul poliţist.
Această întîlnire nu se încadra oare în logica evenimentelor, nu era rezultatul prevăzut al întâlnirii întâmplătoare dintre deţinut şi blonda patroană a hotelului Mariembourg?
„Mai, se gîndea Lecoq, a luat mai întii toţi banii pe care doamna 183
Milner îi avea la ea, apoi i-a dat însărcinarea să-i transmită compliceluisă vină să-1 aştepte într-una dintre tavernele din cartier. Dacă a ezitat şia căutat, e pentru că n-a putut să indice exact localul. Dacă nu-şi scoatemasca e pentru că Mai nu este absolut sigur că i s-a pierdut urma şi, pede altă parte, complicelui îi e teamă să nu fi fost urmărită doamnaMilner.”
Complicele, dacă într-adevăr era el, se deghizase în genul lui Mai şi Lecoq. Purta o cămaşă murdară şi avea pe cap o şapcă de fetru moale, hidoasă, o zdreanţă. Exagerase, înfăţişarea sa nu prea liniştitoare se remarca între toate figurile dubioase sau sălbatice din local. N-ai fi găsit aici patru muncitori demni de acest nume. Toţi cei care mîncau şi beau acolo avuseseră probabil încurcături cu justiţia. Cei mai puţin de temut erau poate vagabonzii din jurul barierei, care formau majoritatea oribilei adunături şi care puteau fi recunoscuţi după cravata în picăţele şi şapca din pînză impermeabilă.
Oare Mai discuta cu vecinul de masă? Era imposibil să vezi de-afară
prin ferestrele înnegrite de aburul mîncărurilor şi de fumul pipelor.
— Trebuie să intru! declară cu hotărîre Lecoq. Mă voi aşeza aproape de ei şi voi asculta.
— Nici să nu vă gîndiţi! zise taica Absint. Şi dacă vă recunoaşte?
— N-o să mă recunoască. Dumneata, bătrîne, nu te îndepărta, ca să-1 poţi urmări dacă iese pe neaşteptate.
Apoi răsuci clanţa şi împinse uşa. În timp ce se ducea să se aşeze la o masă foarte apropiată de cei doi clienţi ceru cu o voce răguşită o jumătate de vin şi o porţie de mîncare.
Deţinutul şi omul cu şapca de fetru discutau, dar ca doi străini care s-au cunoscut din întîmplare şi nu ca doi prieteni care şi-au dat întîlnire.
Vorbeau în argou... dar nu un argou pueril, ci unul adevărat, cel folosit în bîrlogurile răufăcătorilor, limbă josnică şi obscenă, imposibil de redat, atît de schimbătoare şi diversă e semnificaţia cuvintelor.
„— Ce actori minunaţi! gîndea tînărul poliţist, Ce perfecţiune, ce ştiinţă! Cum m-aş lăsa păcălit dacă n-aş avea certitudini absolute!”
După ce mîncase în grabă, ceruse o jumătate de ţoi de rachiu şi asculta cu spatele sprijinit de perete şi ochii închişi părînd ca moţăie.
Mai îşi relata povestea, aşa cum i-o spusese judecătorului, din 184
momentul crimei pînă cînd evadase, fără să treacă peste bănuielile poliţiei privind identitatea sa, bănuieli care, după spusele lui, l-au făcut să se prăpădească de rîs.
S-ar fi considerat deosebit de norocos, declară el, dacă ar fi avut cu ce să ajungă în Germania. Dar nu avea bani şi nu ştia cum să şi-i procure.
Nu reuşise nici măcar să se descotorosească de hainele care îi aparţineau şi pe care le avea în pachet.
La acestea, omul cu şapcă de fetru jură că are o inimă prea bună ca să lase un tovarăş în încurcătură. Cunoştea chiar pe aceeaşi stradă, un negustor înţelegător şi se oferi să-1 ducă pe Mai pînă acolo.
