domn grav şi bine ras, îmbrăcat ca un notar în misiune oficială.
— Domnul Otto, şopti elveţianul la urechea tlnărului poliţist, primul valet al Domnului.
Venea din partea domnului duce ca să afle ce însemna tărăboiul acela. Cînd i se explică despre ce este vorba, domnul Otto găsi de cuviinţă
să-1 felicite pe Lecoq şi îi recomandă chiar să cerceteze palatul din pivniţă
pînă la mansarde. Numai aceste precauţii o vor linişti pe doamna ducesă.
Pînă şi un şoarece ascuns în grădina palatului Sairmeuse ar fi fost descoperit, atît de minuţioase au fost cercetările.
Lecoq era într-adevăr în culmea furiei şi activitatea pe care o desfăşura era aproape o nebunie. Alerga de la unul la altul, rînd pe rînd, cu rugăminţi, cu ameninţări, jurînd că nu mai e nevoie decît de un singur efort, ultimul, care foarte probabil va fi încoronat de succes.
Promisiuni himerice! Deţinutul era de negăsit.
— Ajunge! le spuse el ajutoarelor cu o voce disperată. E sigur că
ucigaşul nu e în grădină. Să vizităm casa.
Dar înainte de asta îl chemă pe taica Absint, a cărui misiune de partea cealaltă a zidului nu-şi mai avea rostul.
De îndată ce acesta sosi, toate uşile de la parter fură închise şi începură cercetările în palatul Sairmeuse, unul dintre cele mai mari şi mai splendide din cartierul Saint-Germaine.
Lecoq umbla ca turbat, grăbind oamenii care îl conduceau şi-i luminau drumul. Ridica mobilele cele mai grele ca pe o pană, dădea la o parte fotoliile şi scaunele, încerca dulapurile din perete, şifoniere, examina tapetele, perdelele şi draperiile. Niciodată vreo percheziţie n-a fost mai completă. Din curte pînă în pod n-a fost uitat nici un colţişor.
În sfârşit, după două ore de muncă considerabilă, Lecoq se întoarse pe palierul primului etaj. Numai cinci sau şase servitori îl mai urmau, ceilalţi se retrăseseră unul cîte unul.
— Aţi văzut tot, domnule agent, îi spuse un bătrîn majordom.
— Nu chiar tot! îl întrerupse Elveţianul. Mai sînt de văzut apartamentele Monseniorului şi ale doamnei ducese.
— Vai! şopti tînărul poliţist, la ce bun?
Dar Elveţianul bătuse uşor la una din uşile ce dădeau pe palier.
Înverşunarea sa o egala, dacă nu chiar o depăşea, pe cea a agenţilor de la 190
siguranţă. Ei îl văzură pe ucigaş intrînd, şl nu-1 văzuse ieşind, deci acesta se afla în palat şi el vroia sa fie găsit, o voia cu îndîrjire.
Uşa se întredeschise şi obrazul grav şi bine ras al lui Otto, primul valet, apăru.
— Ce naiba vreţi? întrebă acesta tăios.
— Să intrăm la Monsenior, răspunse Elveţianul, ca să ne asigurăm că răufăcătorul nu s-a refugiat acolo.
— Sînteţi nebuni! strigă intendentul. Cînd să fi intrat şi cum? De altfel, nu pot îngădui ca domnul duce să fie deranjat. A lucrat toată
noaptea şi tocmai a intrat în baie ca să se destindă înainte de culcare.
Elveţianul păru foarte contrariat de aceste apostrofări şi Lecoq tocmai voia să se scuze cînd se auzi o voce care spunea:
— Lasă-i, Otto, lasă-i pe aceşti oameni de treabă să-şi facă meseria.
— Ah! Auziţi? exclamă triumfător Elveţianul.
— Foarte bine, de vreme ce domnul duce permite, am să vă luminez drumul.
Lecoq intră, dar parcurse numai de formă diferitele încăperi, biblioteca, un admirabil cabinet de lucru, un încîntător fumoar.
Traversînd dormitorul avu onoarea să-1 întrezărească pe domnul duce de Sairmeuse prin uşa întredeschisă a unei mici băi de marmură albă.
— Ei? strigă vesel ducele, răufăcătorul a rămas în continuare invizibil?
— Da, domnule, răspunse respectuos tînărul poliţist.
Primul valet nu împărtăşea deloc buna dispoziţie a stăpînului său.
— Cred, domnilor agenţi, spuse el, că puteţi să vă cruţaţi de truda de a mai vizita apartamentele doamnei ducese. Am avut grijă, eu şi soţia mea, de acest lucru, şi ne-am uitat pînă şi-n sertare.
Pe palier, bătrînul majordom, care nu-şi permisese să intre, îi aştepta pe agenţii de la siguranţă. Primise fără îndoială ordine, căci îi întrebă
politicos dacă n-au nevoie de nimic şi dacă nu le face plăcere ca după o noapte obositoare să accepte o bucată de carne rece şi un pahar de vin.
Ochii lui taica Absint sclipiră. Dar Lecoq refuză cu bruscheţe şi ieşi din palatul Sairmeiise, trăgîndu-1 după el pe bătrînul său tovarăş.
Bietul băiat se grăbea să fie singur. De cîteva ore avusese nevoie de întreaga sa voinţă ca să nu lase să se întrevadă nimic din mînia şi 191
disperarea sa. Simţea că înnebuneşte la ideea că Mai dispăruse, că o ştersese, că se evaporase.
